Descriere - Cultura monastica ortodoxa la romani

Monahismul este vechea practica a crestinilor de a parasi lumea pentru a se inchina trup si suflet unei vieti conforme cu Evanghelia, urmarind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este indumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemati toti crestinii. Modelele din vechime ale idealului monastic crestin sunt nazireii si profetii lui Israel.

Intemeierea monahismului crestin s-a facut in desert, in Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trai mucenicia. Exista voci care atribuie aparitia monahismului in aceasta perioada schimbarilor care au avut loc in Imperiul Roman la nivelul societatii ca urmare a convertirii sfantului imparat Constantin cel Mare la crestinism si al transformarii crestinismului in religie tolerata pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capat persecutiei crestinilor si pozitiei lor de grup religios mic, persecutat, ducand totodata la cresterea numarului „crestinilor cu numele” in Biserica. Ca reactie la aceasta, multi dintre cei care doreau sa pastreze intensitatea vietii duhovnicesti a crestinismului primelor secole au fugit in desert pentru a-si petrece viata in post si rugaciune, eliberati de influenta si tulburarea lumii exterioare. Sfarsitul persecutiilor a insemnat si ca mucenicia devenea mai putin probabila, astfel ca asceza a inceput sa devina un mod de viata distinct.

Sfintii Antonie cel Mare si Pahomie cel Mare au fost intemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, desi primul crestin despre care se stie ca a trait ca monah a fost Sfantul Pavel Tebeul. Ortodoxia il considera si pe Sfantul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale, urmand si exemplul Parintilor Desertului. Sfantul Benedict de Nursia, a carui Regula se bazeaza pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat intemeietorul monahismului apusean.

Monahismul a ramas una din dimensiunile centrale ale vietii crestine in timpul Evului Mediu occidental si pana in perioada tarzie a Imperiului Roman de Rasarit (Imperiul Bizantin). Primul loc in care a fost adoptat monahismul in afara celor legate intr-un fel sau altul de Roma a fost Irlanda. Aici, monahismul a luat o forma specifica, strans legata de structura sociala traditionala a clanurilor, intr-o forma care s-a raspandit mai apoi si in alte parti ale Europei (mai ales in Franta).

Epoca de aur a monahismului crestin a durat cam din secolul al VIII-lea pana in secolul al XII-lea d. Hr. Manastirile au devenit o parte esentiala a societatii, luand adesea parte la eforturile de unificare liturgica si la clarificare disputelor doctrinare. Manastirile ii atrageau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri si tot atunci manastirile erau principalele pastratoare si producatoare ale cunoasterii.

In Vest, acest sistem s-a prabusit in secolele al XI-lea si al XII-lea, ca urmare a transformarilor religioase care au avut loc in acea perioada. In Est, monahismul a continuat sa se dezvolte si dupa Marea Schisma din secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar si centrul in jurul caruia se puteau strange crestinii din Imperiul Roman aflat in declin si chiar dupa Caderea Constantinopolului.

In zilele noastre, monahismul ramane o parte importanta, esentiala a credintei crestin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum Muntele Athos si Manastirea Sfanta Ecaterina (Sinai, Egipt) cunosc astazi o renastere, atat din punctul de vedere al numarului de monahi care vin aici, cat si al vietii duhovnicesti. Pelerinii sunt din ce in ce mai numerosi, iar reconstructia mai multora din vechile centre monahale avanseaza rapid.

Viata monahala este viata crestina autentica asa cum au trait-o crestinii din Biserica timpurie, iar calugarii sunt cei care „traiesc dupa Evanghelie”. Valoarea monahismului nu consta in contributia sa la societate sau in lucrarea misionara, ci in pastrarea isihiei, care este calea prin care omul este mantuit. Prin rugaciunea lor, calugarii indeplinesc o misiune atemporala in societate.

Volumul se dechide cu un scurt istoric al monahismului si al intemeietorilor acestuia: Sfantul Antonie cel Mare si Sfantul Pahomei cel Mare. Urmeaza apoi o prezentare a vietii monahale ortodoxe romanesti in care se pune accentul pe isihasmul romanesc si pe contributia extraordinara a Sfantului Paisie Velicikovski la adancirea si dainurea acestei cai de viata. Sunt descrise felurile de vietuire chinovial si idioritmic si se aprofundeaza spiritualitatea si cultura monahala romaneasca. Autorul evidentiaza contributia monahismului ortodox romanesc la promovarea culturii si artei romanesti in toate formele de manifestare: caligrafiere de manuscrise, tiparirea de carte bisericeasca, a lucrarilor cu profil istoric, literar sau de alt gen scrise de monahi, dar si arhitectura, pictura, iconografie, broderie, muzica, etc.

Volumul se incheie cu admirabile retete traditionale din bucataria monastica, savuroase bucate pe care monahii le prepara atunci cand sunt dezlegari la ulei si la vin.

Aceasta carte poate fi un dar deosebit pentru iubitorii de frumos si de spiritualitate.

„Speriat de-ntelepciunea calda, plina de ispite,

ce mi-o soptea-n urechi

frumusetea lumilor – am cautat desertul.

M-am ascuns in scorburi de leprosi

ori vizuini inguste,

si numai faguri proaspeti mi-au fost hrana

si lacuste.

Vinturi de nisip mi-au ars pleoapele-nrosite

si vulturi galbeni s-adunau cununa-n jurul meu

ca-n preajma unui stirv.

De lungi matanii mi s-au ingrosat genunchii

la fel cu ai camilelor

ce zac pe asternut de piatra.

Si ani si ani – statornic – trupul mi l-am biciuit

cu risul si ocara tuturor

salbaticelor mele ginduri aspre ca de foc.”

Lucian BLAGA, Pustnicul

„Acolo unde nu exista monahism ortodox, nu exista Biserica, precum nu exista tara fara armata si oras bine administrat fara jandarmi. Calugarii pazesc granitele Bisericii si le apara impotriva vrajmasilor ei, care, in epoca noastra materialista, se napustesc ca niste lupi asupra ei pentru a o sfasia.”

Parintele Amfilohie Makris din Patmos (1889-1970)