Descriere - Cartea Memoriei

Nu trebuie sa fii psiholog, psihiatru sau neurolog ca sa abordezi acest volum. Stilul accesibil se adreseaza tuturor celor care au o pregatire medie ori de specia - litate sau celor care, pur si simplu, doresc sa cunoasca cat mai mult despre ei, mai precis despre fenomenul numit memorie. Sa incep cu o evocare. In anii de studiu m-am bucurat ca un autor atat de original ca L. S. Vigotski putea fi citit si in romaneste. Am deschis operele sale in doua volume publicate la E. D. P. – 1972, in traducerea Valentinei Radu (cu Ludmila Slifca), distinsa cercetatoare la Institutul de Psihologie al Academiei din strada Frumoasa, intr-un cartier care avea atunci, intr-adevar, ceva frumos prin arhitectura si ambianta discreta. Ea m-a consiliat in multe probleme de psihologie a copilului si pentru acest fapt ii pastrez – in memorie – o amintire deosebita. Ma interesa pe atunci, intre altele, relatia dintre gandire si limbaj. In volumul doi al operelor lui Vigotski am citit studiul „Gandire si cuvant”. Ca motto, autorul citeaza cateva versuri – nici acum nu stiu originea lor – probabil dintr-o poezie. M-au impresionat si le reproduc aici, intrucat ele suna ca un ecou simplu, firesc al fiintei umane in fata inexplicabilului, ca o stare de perplexitate si parca de neputinta: „Cuvantul l-am uitat Si tot ce-am vrut sa spun, Iar gandul fara trup In tara umbrelor se-intoarce.” Desigur uitarea, pandant al memoriei, nu lasa indiferent pe nimeni, iar lucrul cel mai grav este atunci cand in fazele ei grandioase, patologice, dezumanizeaza. 

Nu numai ca nu-ti aduci aminte evenimente sau fapte, dar poti fi confruntat cu situatii dramatice, in care nici nu mai stii cine esti. Intre gandire si cuvant sta un liant, memoria. Ea stocheaza imagini, emotii, sentimente si cuvinte care conectate prin neurotransmitatori formeaza ganduri, reprezentari, proiecte si, mai presus de orice, participa la actul creator. Fara memorie nu mai suntem noi insine, nu mai avem istorie personala, nu ne mai putem integra social. Pentru Secenov, psiholog rus, memoria este „piatra unghiulara a dezvoltarii psihice”. Memoria ne scade odata cu inaintarea in varsta, iar spre finalul vietii sau chiar mai devreme in unele cazuri este amputata de boli neurologice ca Alzheimer, AVC sau Parkinson. Si bolile psihice degradeaza vitalitatea memoriei. Un pacient ale carui atacuri de epilepsie s-au multiplicat odata cu maturizarea a ajuns sa nu mai suporte violenta lor. Chirurgii au hotarat ablatia partii de mijloc a lobului temporal ce cuprindea si hipocampul in ambele emisfere cerebrale. Rezultatul operatiei a fost dramatic: toata existenta sa a fost privata de amintiri noi, ele nu se mai puteau forma, nu se structurau intr-o matrice stabila. Tragismul pacientului era amplificat de faptul ca ablatia zonei in cauza l-a deposedat de putinta de a-si imagina viitorul. Nu era capabil sa-si imagineze o activitate pentru a doua zi. Viitorul sau imediat nu mai putea fi reconstruit din contributia unor informatii ce apartineau trecutului, operatie sustinuta de hipocamp. In ce priveste trecutul, neuropsihologul David Eagleman (2015) afirma: „Trecutul nostru nu este o inregistrare fidela, ci o reconstructie, care uneori poate friza mitologia.” Nu redam intocmai trecutul, iar primul vinovat este uitarea care atenueaza detaliile, saracind amintirea. Golul uitarii este inlocuit de contributia subiectiva a individului care, in dorinta de a fi cat mai „fidel” faptelor rememorate, adauga inconstient unele amanunte, distorsionand adevarul. Modelul cel mai bun ne este oferit de relatarile martorilor participanti la un eveniment trecut.

Scriitorii isi au meritul lor, un spirit de observatie ascutit poate uneori valora mai mult decat o investigatie laborioasa. Poate nu intamplator Nietzsche spunea ca a invatat mai multa psihologie din romanele lui Dostoievski decat din alta parte. Unele exemple pot servi drept modele (vezi invatarea prin modelare) unor generatii viitoare care, fara indoiala, vor fi preocupate de prezentul lor, prezent care pentru noi cei de azi este un viitor ce nu poate fi intuit in adevarata sa dimensiune. Cum vor intelege si integra ele trecutul nostru in prezentul si viitorul lor? Citind povestirile Rashomon si Intr-un bunget de padure de Ryunosuke Akutagawa sau urmarind filmul Rashomon, regizat de Akira Kurosawa in anul 1950 („Leul de Aur” la Venetia, 1951), asistam la un valmasag de marturii in jurul unei crime petrecute intr-o padure. Actiunea se petrece in evul mediu japonez. Un nobil este omorat, iar sotia sa este siluita de un bandit. Acesta este prins si la ancheta fiecare martor povesteste propria sa amintire legata de eveniment. Cei interogati sunt: sotia ramasa in viata, banditul ucigas, un taietor de lemne, un preot budist, un politist, etc. Relatarile loc sunt confruntate cu povestirea nobilului ucis, considerata ca adevarata, asa cum a fost transmisa printr-un medium. Prin mediumul in transa vorbea nobilul disparut. Aceasta e considerata ca reala. Le comparam si vedem ca nicio relatare nu coincide cu cealalta. Fiecare adauga ceva personal propriei marturisiri, convins fiind ca spune adevarul. Prin aceste adaosuri inconstiente se poate depasi limita veridicului, trecandu-se in confabulatie. Si azi in anchetele politiei se constata aceleasi erori. Avem deci un bun exemplu care ilustreaza pasajul spre mitologie. La formarea amintirilor despre un eveniment participa un numar mare de neuroni care prin conexiunile lor permit constituirea imaginilor care vor fi memo - rate. Or, aceiasi neuroni care au format reprezentarea evenimentului, desi extrem de multi ca numar, sunt intrebuintati sa participe la activarea altor amintiri. Ei sunt permanent solicitati sa formeze alte conexiuni, mai bine zis sunt fortati de dinamica neuronala. Astfel, ei destructureaza amintirea formata prin sprijinirea unor noi reprezentari ale activitatii noastre cotidiene.

Deci se incadreaza in noi structuri neuronale in defavoarea celor vechi care le-au precedat. Vechea structura se destrama, multe detalii ale amintirii devin palide fara ca sa ne dam seama, iar noi traim sentimentul uitarii. Sunt concluziile cercetarilor lui Eagleman care spune ca „dusmanul memoriei nu este timpul, ci celelalte amintiri”. Printre problemele neelucidate in prezent in studiul memoriei este si cea a sensului. Toate operatiile privind dinamica conexiunilor neuronale, a retelelor din lobii creierului incep sa fie cunoscute. De ce aceste semnale care se succed extrem de rapid, intr-un ritm greu de urmarit, capata un sens pentru subiect dar si pentru ceilalti semeni. Unele observatii releva faptul ca sensul este dependent integral de asocierile care se produc ca urmare a experientelor si trairilor vietii tale. Toti suntem la fel si, totusi, toti atat de diferiti datorita bagajului ereditar, educatiei si experientei personale. In fond, nu e decat inca o confirmarea faptului ca, pana in prezent, suntem unici si irepetabili pe acest pamant, in acest univers. Gandind stiintifico-fantastic poate ca avem un echivalent in alte lumi paralele sau in multivers. Daca ar fi sa fie asa, nu ramane decat sa trecem de la nivelul teoretic la cel practic, verificabil si cel mai credibil. Cum spunea un astronom, sa gandim la scara mare. Alain Lieury, cel care ne-a parasit acum cativa ani, a scris o carte plina de surprize unde alaturi de relatari, idei si paradigme suntem insotiti de imagini care atent privite ne usureaza intelegerea constiintei prin memorie. BOGDAN POPA