Descriere - Manifest pentru Unire

„Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism si progresism” este o lucrare doctrinar-istorica, in care autorul imbina argumentele stiintifice cu viziunea sa conservatoare privind disputele ideologice contemporane.

Cartea este atat un manifest pentru unionitate si, implicit, romanitate, cat si o replica neomarxismului si progresismului, devenite ideologii oficiale in unele state occidentale.

Autorul abordeaza mai multe subiecte sensibile, precum femeia si familia, traditiile si natiunea, credinta si Biserica. Totodata, lucrarea demonteaza tezele stangii privind egalitarismul, globalismul, moldovenismul si anticrestinismul. Prin urmare, cartea dezbate idei, si nu persoane sau organizatii politice, fiind un indemn la polemica, nu o directiva obligatorie.

Istoricul de la Chisinau, Ion Mischevca, ne propune o (…) stare de veghe, o explicatie lucida a unirii noastre, o despartire neta a patriotilor autentici de xenofobi si de sovini, o pledoarie sincera pentru identitatea romaneasca si, mai ales, „un antidot la neomarxism si progresism”. Ioan-Aurel Pop. Presedintele Academiei Romane

O noua lucrare despre unirea romanilor, aparuta intr-un context de dezbinare, isi are, in ciuda cartitorilor, ratiunile sale. Cartea de fata, scrisa cu stiinta si constiinta de un istoric de-acum cunoscut si consacrat – Ion Mischevca – reasaza o tema recurenta intr-un context istoriografic modern, cu un limbaj adecvat secolului al XX-lea si cu raspunsuri adecvate provocarilor post-modernismului.

In acesti ani de rememorare a unitatii noastre politice, realizate pe deplin acum un secol (1918-1920), se discuta mult si despre locul si rolul istoriei in societate. Ce ne spun datele istorice despre Marea Unire? Ne spun ca aceasta s-a infaptuit din vointa romanilor si de catre romani, in 1918, prin marile acte democratice de la Chisinau (27 martie/9 aprilie), Cernauti (15/28 noiembrie) si Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). In cei doi ani urmatori (1919 si 1920), unirea aceasta implinita de romani a primit si legitimare internationala, prin deciziile Conferintei de Pace de la Paris. La fel s-a intamplat cu toate popoarele din regiunea noastra, de la lituanieni, estonieni si letoni pana la polonezi, cehi, slovaci, sarbi sau croati. In acest context, sunt si istorici care prefera sa minimalizeze sau sa elimine complet rolul popoarelor, scotand in prim plan numai pozitia marilor puteri invingatoare. Se va spune ca istoria este supusa variatelor interpretari si ca fiecare are dreptate.

Aproape toti cercetatorii trecutului sunt de acord ca istoria-discurs nu se potriveste intocmai cu istoria-realitate. Altii merg mai departe si accepta ca scrisul istoric este, in fapt, o naratiune, fiindca istoricul selecteaza din ceea ce ne transmit sursele elementele semnificative („faptele istorice”) si le transpune intr-o inlantuire logica. Numai ca intre naratiunea cuprinsa in proza beletristica si naratiunea istorica este o deosebire esentiala: in vreme ce literatul este liber sa opereze cu imaginatia, cu intamplari si personaje complet sau partial inventate, istoricul este obligat sa refaca lumile de demult cu fragmentele reale ramase din prezentul de odinioara. De aici incolo insa, relativizarea nu mai are limite, fiindca sunt investigatori ai trecutului care-si asuma libertati de artist si care cred ca pot face din trecut orice, care confunda adevarul artistic cu adevarul istoric. Fireste, se poate ocoli notiunea de adevar istoric (relativ si partial), dar atunci inceteaza si meseria de istoric si tinta textului istoriografic.

Evident, orice om poate sa aiba si opinii personale despre trecut, mai intai despre propriul trecut individual si apoi despre memoria colectiva. Numai ca istoricul are datoria deontologica sa distinga intre parere, impresie, ipoteza, pe de o parte si certitudine, convingere, teorie, pe de alta parte, intre eseu si ancheta (sensul cuvantului „istorii” la Herodot este cel de „anchete”), intre un scenariu de film si o reconstituire veridica etc. Este la fel de clar ca orice idee despre trecut – daca este decent prezentata si daca place publicului – isi are locul sau in Cetate, dar ea nu este neaparat si istorie sau text istoric. In alta cuprindere, chiar si textele istorice, oricat de riguroase ar fi, ajung sa fie adesea paralele, fiindca si reconstituirea dupa reguli general acceptate a trecutului are intotdeauna doza sa de subiectivitate. De aceea, istoria este formata din istorii, scrise si rescrise mereu, in functie de diferiti factori. Numai ca toate aceste istorii au cativa numitori comuni care le pastreaza caracterul de istorii si le deosebeste de proza istorica, de legenda, de discursul politic, de eseu etc.

In acest cadru, si luarile publice de pozitie despre Centenarul Unirii de la 1918-1920 sunt variate, uneori surprinzatoare, alteori canonice, multe sentimentale, cateva foarte critice. Sunt analisti de tot felul, de la unii care ar dori numai simpozioane si serbari pana la altii care nu ar vrea sa se marcheze evenimentele in niciun fel.


Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 231
Format: 13x20