Descriere - Istorii

Ca atatea domenii ale spiritului, istoria este in fapt inventata de greci, ea este o creatie a ionienilor care se naste in acel extraordinar secol al VI-lea i.Hr., cand pe coasta apuseana a Asiei Mici, cum se exprima Husserl, „izbucneste o noua viziune asupra lumii“, si anume spiritul filosofic prin care grecii au incercat sa subordoneze totalitatea fenomenelor in baza unui principiu rational. Antropomorfismul homeric insemnase el insusi o revolutie fata de teocratismul oriental. Miscarea spirituala ioniana, prin mentalitatea pe care a determinat-o, constituie „actul de nastere al Europei spirituale“. In contextul acestei miscari apare istoriografia, adica stiinta prin care se incearca explicarea succesiunii faptelor. Dupa cate stim, Hecateu din Milet este primul autor care enunta necesitatea spiritului critic pentru reconstituirea istorica: „voi scrie aici ceea ce mi se pare mie a fi adevarul.

Vita Agricolae are un caracter dublu, de biografie si de micromonografie istorica si geografica a Britanniei, si, din acest motiv, filologii care au incercat sa o incadreze unui gen precis au intampinat mari dificultati. Retin atentia condamnarea domniei lui Domitian in termeni care au ramas un model peste veacuri, discursul lui Calgacus, conducatorul caledonienilor, care constituie cea mai violenta condamnare a expansionismului roman din intreaga literatura latina, si finalul scrierii, unde supravietuirea lui Agricola este dezvoltata in ample perioade oratorice.

Tacitus ramane in principal cunoscut ca istoric. Are un discurs problematizant, o opera cuprinzatoare, in care nu se limiteaza doar la simpla expunere faptica, ci judeca, mediteaza, conchide. Inca de la Agricola se observa imbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Inclinatia spre investigatie si metodica este vadita in Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese stransa legatura perceputa intre oratorie si istorie. Maturitatea talentului sau este atinsa in Istorii si Anale, unde pe de-o parte, face exercitiul abilitatilor sale oratorice, apropiind istoria de literatura, pe de alta, isi dezvolta spiritul metodic si analitic (de altfel termenul de „anale” se refera tocmai la o definire a metodei si la apartenenta la scoala analistica). Metoda insa este folosita cu limite. Istoricul apeleaza frecvent la gruparea logica a faptelor, la randuirea dramatica a evenimentelor si pune adesea in contrast fenomene petrecute, de fapt, in momente diferite. In genere compozitia se muleaza pe mesajul dorit.

Formula binecunoscuta de a descrie propriul discurs, „fara teama si fara partinire” are o aplicabilitate relativa, impartialitatea dorita de autor fiind contrabalansata de viziunea inevitabil deformanta asupra evenimentelor, de formatia sa retorica, de conexiunea intre discursul istoric si cel oratoric, diferenta intre cele doua dorindu-se a fi anihilata in vederea accederii la adevaruri universale. „Istoricul isi prezinta demersul istoric ca o intoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. Dupa Actium si indeosebi dupa moartea lui Augustus, relatarile istoricilor ar fi fost deformate de adulatie sau de ura fata de imparatii defuncti. Pe de o parte, Tacitus da seama de partinirea excesiva a istoriografilor din vremea Imperiului si de utilizarea critica a izvoarelor sale, dar el nu pledeaza niciodata pentru impartialitatea absoluta. El se vrea un observator al umanitatii, iar pentru aceasta este necesar ca el sa si judece, nu doar sa expuna succesiuni de evenimente, iar judecata sa aiba si un invelis artistic, in vederea conturarii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitatii, Tacitus aspira ca din faptele marunte si singulare sa desprinda fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzala polybiana pe care o aplica sa ii deschida calea catre semnificatii morale universale (de pilda, cand explica revolta care il propulseaza pe Vitellius la putere aduce in prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentrista rezulta din sustinerea unui determinism uman psihologic ce conduce catre actiunea istorica, transcendentul avand un rol minor si modestia sa accentuand importanta faptelor omenesti, istoriei pe care Tacitus o traieste empatic. In virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care adera, Tacitus se dedica investigarii moravurilor, abordarii concrete a problemelor, dar dincolo de probabilismul explicatiilor sale gasim drept constanta preocuparea pentru statul roman si pentru o structura de ordin mai vechi a societatii romane aflate, in opinia sa, intr-o criza profunda.

Mentalitatea sa se centreaza pe concepte precum libertas, dignitas sau disciplina in contextul moral-axiologic in care identitatea romana pare sa-si fi pierdut valorile ancestrale, pe care Tacitus le vede drept instrumentul ce trebuie recuperat pentru ca societatea sa se regenereze. Principii rai nu reprezinta decat expresia distorsiunilor morale suferite de intreaga societate. Dar si pesimismul tacitian are limitele sale:la fel de constient este ca viitorul Romei, in continua expansiune, ar putea deveni foarte luminos, daca s-ar ajunge la un compromis intre autoritatea principelui si libertate;pentru ca o Republica in forma ei originara nu se mai poate reface, atunci sa existe o monarhie bazata pe virtute. Ca exponent al ordinului senatorial, pe Tacitus il preocupa tirania in care degenereaza monarhia, precum si framantarile sociale, dar incearca sa adopte o atitudine a moderatiei, intre schimbari sociale extraordinare si stagnare in traditionalism.

Relativitatea conditiei umane este o constanta a orizontului sau scriitoricesc. Istoria este interpretata ca un reflex al virtutilor si viciilor, de multe ori mai ales a acelor din urma, care le-ar camufla pe primele, istoria este o emergenta a unor trasaturi psihologice complexe. Daca extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, intampinat de discursul sau istoric. Comportamentele, mecanismele si cauzele lor sunt atent disecate. In prezentarea discursului istoric asupra devenirii umane, Tacitus se implica in el, nu este in afara faptelor expuse, apropiind astfel istoria de literatura, de genul romanesc. Dedublarea sa se reflecta in interventia rara ca personaj exterior, dar in acelasi timp personaj care traieste din interior ce se intampla, ipostaza auctoriala mai importanta. Dintre particularitatile operei sale ar mai fi de mentionat abundenta subtilitatilor, inclinatia spre stilul conotativ, tehnica manipularii zvonurilor, alternanta intre solemnitate si ironie, amplificarea retorica, utilizarea pe scara larga a discursului narativ, dramatizarile, accentul pe tabloul descriptiv, investigatia motivatiilor, concizia, concentrarea. Discursul sau este plurivalent.

Ca sa incheiem aceasta scurta incursiune in orizontul conceptual al lui Tacitus, vom spune ca el este unul dintre acei autori care surprind si inteleg marile procese si fenomene istorice, cautandu-le cauzele si sensurile profunde. El se afirma nu doar ca martor al mersului istoric, ci si ca moralist si justitiar al omului. Pentru aceasta el isi construieste un univers dens, tensionat, discontinuu, deschis interpretarilor pluraliste, a carui complexitate de reflectii si mesaje il transforma in arta.

Irina Manea, revista Historia.