Critica rațiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant și a fost publicată prima dată în anul 1788, la trei ani după apariția Întemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare a domeniului eticii și filosofiei morale, începând cu Doctrina științei lui Fichte și devenind, în secolul al XX-lea, principalul punct de referință pentru filozofia morală deontologică.

Critica rațiunii practice cuprinde trei secțiuni: Analitica, Dialectica și Metodologia rațiunii practice. Analitica definește principiul moral suprem, imperativul categoric și susține că a-l asculta înseamnă a-ți exercita libertatea. Dialectica face presupunerea că nemurirea și Dumnezeu există, argumentând că rațiunea practică pură cade în eroare atunci când așteaptă perfecțiunea în această lume; de fapt oamenii ar trebui să aștepte găsirea perfecțiunii în lumea cealaltă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Secțiunea finală, Metodologia rațiunii practice, oferă sugestii în educarea oamenilor în utilizarea rațiunii practice.

Fără îndoială că doctrina morală expusă anterior în Întemeiere a trezit o vie opoziție. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi mulțumiți cu rezolvarea dată de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi mulțumiți din cauză că religia nu poate renunța să dovedească existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia să dovedească inexistența lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, eliminarea completă a sentimentului ca factor determinant al moralității pare a fi injustă și împotriva naturii omenești. De aceea, în Critica rațiunii practice, Kant năzuiește să împrăștie orice nedumerire și să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în același mod cum asigurase temeliile științei în Critica rațiunii pure. Dovedirea acestei întâietăți a moralei îl preocupă pe Kant în primul rând în Critica rațiunii practice deoarece știința n-are valoare pentru sine, ci numai în măsura în care servește la perfecțiunea morală a omului.

 „Teoria morală descoperă izvoarele moralității și arată condițiile în care moralitatea se dezvoltă la individ și în cursul istoriei omenirii. „Imperativul categoric” nu e o poruncă pe care o formulează teoria etică, ci o poruncă pe care i-o dă omului conștiința sa proprie. Teoria morală kantiană nu este nici „rigidă”, nici „formalistă”, ci ea este o teorie obiectivă, științifică. ”

Traian Brăineanu, traducător 

„Nu litera filosofiei kantiene, ci spiritul ei trebuie să pătrundă în mintea noastră. Nu interpretarea scolastică a textului, ci însuflețirea pentru idealurile propuse de Kant trebuie să fie ținta filosofării ce se adapă la izvoarele idealismului critic. Filosofia lui Kant, și mai ales teoria sa morală, trebuie pusă în legătură cu viața, cu trăirea de toate zilele, cu marile probleme sociale și politice, ca să-și dea toate roadele de care e capabilă.

Căci important este să trăim după principii lămurite prin filosofie, să ne dăm seama de scopurile pe care le urmărim în viață, să știm că viața unei națiuni, puterea ei, strălucirea ei în istorie, atârnă de faptele membrilor ei, de spiritul ce domnește în comunitatea națională, de ideologia care stă la temelia educației tineretului.

De la Kant învățăm că filosofia nu e o distracție, ci ea este un îndreptar pentru viața individuală și viața popoarelor.”

Traian Brăineanu, traducător

 „Două lucruri umplu mintea de o veșnic înnoită și sporitã admirație și venerație, cu cât mai adesea și mai străduitor se îndreaptă reflecția asupra lor: cerul înstelat deasupra mea și legea moralã în mine.”

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice

 „Fericirea este totdeauna ceva care este în adevăr plăcut celui ce-o posedă, dar nu este bună numai prin sine în mod absolut şi în toate privinţele, ci presupune totdeauna ca condiţie purtarea morală conformă legii.”

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice

 „Dacă urmărim cu atenţie mersul conversaţiilor din cercurile amestecate, care nu se compun numai din savanţi şi pedanţi, ci şi din oameni de afaceri sau cucoane, observăm că în afară de poveşti şi glume, mai are loc şi o conversaţie, anume discuţia serioasă: fiindcă poveştile, dacă trebuie să aibă noutate şi cu ea interes, se termină îndată, iar glumele devin uşor banale. Dar în toate discuţiile serioase nu există nici una care să provoace ralierea persoanelor, care altfel se plictisesc repede în orice discuţii subtile, şi care să aducă în societate o anumită însufleţire, decât discuţia despre valoarea morală a cutărei sau cutărei acţiuni, prin care trebuie să se constituie caracterul vreunei persoane.”

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice