Descriere - Obiectele singulare. Arhitectura si filosofie

 Adevarul arhitecturii nu este un adevar sau o realitate, in sensul in care am putea sa ne intrebam: se epuizeaza arhitectura in referintele sale, in finalitatile sale, in destinatiile sale, in modurile sale, in procedurile sale, nu excede ea cumva toate acestea pentru a se epuiza efectiv in altceva, care ar fi propriul sau scop sau care i-ar permite sa treaca dincolo de propriul sau scop.

Jean Baudrillard: „Lucrurile sunt facute astazi pentru a se schimba, exista dispozitive mobile, flexibile, aleatorii. Ar trebui sa imaginam o arhitectura pornind de la logica informatica, asa cum tinde ea sa se exprime pretutindeni, de altfel. Si apoi exista pluriculturalitatea, aceasta posibilitate de a schimba identitatea, de a face sa joace toate avatarurile informatice, si care este atat de mult revendicata de modernitate – sau de transmodernitate, nici eu nu mai stiu”.

Initiativa unei confruntari intre filosofi si arhitecti revine Casei Scriitorilor si Scolii de Arhitectura Paris-La Villette. Acest proiect, intitulat „Pasarele in oras“ a dat nastere la sase intalniri-eveniment in incinta scolii si dincolo de ea. Dialogul care a motivat atunci intalnirea dintre Jean Baudrillard si Jean Nouvel formeaza tesatura principala a textului pe care-l publicam aici. Atunci cand a venit ideea acestei carti, autorii au reluat dialogul preocupati sa aprofundeze tema recurenta care conducea ansamblul reflectiei lor catre rezolvarea lui sau, mai degraba, spre radicala si necesara lui neimplinire: singularitatea. Tinem sa multumim Casei Scriitorilor si indeosebi lui Hélène Blaskine care a avut foarte frumoasa idee a acestor „Pasarele in oras“ si a fost initiatoarea realizarii lor, precum si Scolii de arhitectura si Editurii Paris-La Villette, care au stiut sa faca posibila transmiterea unor dialoguri de aceasta calitate, deoarece singularitatea unei intalniri se transmite mai intai in cuvantul dat.

Arhitectura este stiinta si arta de a proiecta si construi cladiri si ansambluri de cladiri potrivit anumitor proportii si reguli, in functie de caracterul si destinatia constructiilor. Stiinta ei consta in rezolvarea functionala si tehnica a cladirilor. Arta arhitecturii este o componenta mai speciala a artelor in general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creeaza si se compun imagini plastice nonfigurative, de esenta abstracta, fara sa imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparata cu natura inconjuratoare decat prin aceea ca este un organism artificial implantat intr-un mediu natural cu care trebuie sa se armonizeze atat functional cat si estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzatoare de organizare a spatiului, urmarind rezolvarea echilibrata, armonioasa, a functiunilor complexe, multilaterale. Arta – se stie –  este un fenomen constient, arhitectura, pe langa aceasta calitate este si cognitiva si ontologica. Pana la sfarsitul secolului trecut arhitectura era considerata "o decoratie a structurii" (John Ruskin), iar in secolul nostru Frank Lloyd Wright redefineste arhitectura prin stilul sau de integrare armonioasa a structurilor in natura, fiind exponentul cel mai de seama al arhitecturii organice.

J.N. Nu putem oare considera ca secolul XX este un prea plin de arta? Pentru ca in acest secol, orice artist care a reusit sa izoleze un camp formal a devenit un mare artist? E de-ajuns sa luam un pic de cenusa pe o foaie de hartie, asa, la intamplare, e de-ajuns poate sa resimti ceva in raport cu cenusa, sa o pui in situatie, sa iei o distanta, si conceptul e dat… Artistul care a reusit sa-si afle campul a devenit un artist reperabil, identificabil, o valoare comerciala etc. Acest secol a fost o uriasa explorare: explorare a realului, explorare a senzatiilor, a tot ceea ce se afla in jurul nostru, in cautarea senzatiei. Unii au reusit, altii nu. Aici s-au amestecat simtul si arta conceptuala. Cand Laurence Wiener pune o fraza pe un spatiu fara sa-l atinga, totul se petrece in relatia dintre fraza si spatiu. Nu e mare lucru, ci e un spatiu in sine. Am trait aceasta uriasa explorare, fiecare isi poate gasi sistemul de valori, am cunoscut evenimente, fapte, mode si interactiuni care fac ca in anumite epoci sa fi fost mai curand in arte povera, sau in pop art, sau in arta conceptuala etc., dar toate aceste explorari au fost impinse departe, si toata lumea se afla in cautarea a ceea ce putea sa recolteze. Face oare ansamblul acestei explorari din „nimic“?

J.B. Exista poate o istorie a artei, in fine, nu progresiva, dar care aprofundeaza partea analitica a artei si toata abstractia, e totusi reducerea lumii vizibile, a obiectului, in microelementele sale. E un mod de a reveni la o geometrie primala exact cum o face cercetarea adevarului analitic al lucrurilor in stiintele sociale. Este exact acelasi travaliu, am trecut de la evidenta a aparentelor la o fractalitate a lucrurilor. E istoria abstractiei, si ea se afla in continuitatea acestei cercetari care conduce atunci la o alta dimensiune, care nu mai e cea a aparentei, ci cea a unei exigente centrate pe o cunoastere analitica aprofundata a obiectului si a lumii, dar care pune capat oarecum relatiei sensibile. E exterminarea sensibilului, dar asta constituie totusi o cercetare, sunt de acord.