Descriere - Sfantul Nicodim si Manastirea Tismana. Amintiri din Oltenia
Textele publicate in aceasta carte au fost scrise de academicianul Nichifor Crainic (1889-1972) in perioada comunista a anilor '60, cand a putut sa calatoreasca si sa revada frumusetile tarii, dupa cei cincisprezece ani de inchisoare (1947-1962). In inchisoare se gandea ca, daca va iesi, se va retrage la manastirea Parintelui Arsenie Boca, ucenicul sau, si va relua publicarea revistei Gandirea. Dar nu si-a putut indeplini aceasta dorinta.
O parte dintre acestea au fost publicate in revista Glasul Patriei, singurul loc unde avea voie sa publice. Alti colaboratori ai revistei au fost: Constantin Noica, George Calinescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Serban Cioculescu, Pastorel Teodoreanu, Pr. Dumitru Staniloae, Ep. Teoctist etc. Era destinata exclusiv romanilor din strainatate.
La 18 martie 1972, Nichifor Crainic ii scria lui Pamfil Seicaru, care se stabilise la Madrid (Spania), o scrisoare in care i se plangea de faptul ca nu poate sa publice nimic in tara, ci doar la Glasul Patriei, unde era redactor sef de sectie:
,,Pe mine m-a durut necontenit ruperea prieteniei cu tine. N-as fi vrut sa mor fara sa ne imbratisam macar sufleteste... La varsta ta, ai nevoie ca sa te impaci cu tara. Eu nu-ti scriu ca sa te convertesc fiindca sunt eu insumi un nedreptatit in tara mea unde n-am voie sa scriu decat la , iar de scriitorii semidocti de azi sunt socotit ... (ACNSAS, fond Info., dosar 233726, vol. II, f. 200).
Cele cuprinse pentru prima oara in prezentul volum au fost extrase direct din manuscrisele sale si pot fi considerate amintirile sale din Oltenia anilor ''60.
,,Toate manastirile noastre, splendide monumente ale geniului nostru artistic, au fost asezate in locuri chibzuit alese dupa criteriul frumusetii, dar niciuna intr-un cadru atat de romantic ca Tismana, cea dintai ctitorie voievodala din tara noastra, impreuna cu Cozia. Cel care a asezat-o sus, pe platforma de piatra, sub stanca Starmina, a avut ochi de mare poet si de strateg. Ca solitarul Nicodim era de origine grec ori sarb, ruda cu tarul Lazar, ca s-ar fi refugiat la noi pentru a scapa de demnitatile eclesiastice, pe care i le oferea acesta, e o legenda care n-are prea mare insemnatate. Suntem in epoca solidaritatii ecumenice, amenintata din toate partile. Vlaicu-Voda l-a primit ca pe un apostol. Vremea era grozava. Turcii cotropisera Balcanii, dar Bizantul inca nu cazuse. Regii Ungariei catolice presau noul stat roman cu pretentii de solidaritate profitoare. Papa isi infipsese ordinul Ioanitilor in Banatul Severinului pentru a ne lua cu asalt. In sensul consolidarii interne, Alexandru Basarab infiinteaza Mitropolia de la Arges. Peste zece ani se infiinteaza, impotriva propagandei catolice, mitropolia de la Severin a Olteniei. Severinul trecea, dupa raportul de forte, cand la noi, cand la unguri. In asemenea imprejurari soseste calugarul Nicodim. Ceea ce e sigur, e ca venea de la Muntele Athos, cetatea spirituala a rasaritului. Randuiala lui Vasile cel Mare sta la temelia acestei celebre republici monahale. In veacul al XIV-lea, de care e vorba, Athosul traia o ultima stralucire intelectuala, pe care i-o da lumina ultimului mare filosof bizantin, Grigore Palama. Biograful lui Nicodim ne spune ca era un om de mare cultura, un orator stralucit si un artist caligraf, cum il arata de altfel opera sa vizibila in Muzeul de Arta. Fara indoiala, un discipol al lui Palama, care aducea in cultura romana incepatoare lumina Athosului si neinfranta darzenie antipapala. Nu trebuie uitat ca in aceasta vreme, papalitatea insemna, pentru orient, cruciadele, care devastasera pe rand Imperiul Bizantin.
Vodita sfaramata de urgia timpului, Tismana si Cozia, intemeiate de acest aprig apostol, a carui personalitate a impus voievozilor romani de la Vlaicu pana la Mircea cel Batran, sunt manastiri concepute ca cetati spirituale si militare totodata..." (Sfantul NICODIM si Manastirea TISMANA)
,,TARGU-JIU, pe langa centru industrial, e destinat sa fie un atractiv popas al turismului prin fermecatorul si variatul pitoresc al regiunii, a carui valorificare a inceput, prin marile asezaminte industriale, si prin operele lui Constantin Brancusi, care fac din ce in ce mai cunoscut orasul. In vecinatate e satul lui de nastere, Hobita din comuna Pestisani. Femeile din partea locului tes sufletul oltenesc in chilimuri fara asemanare de frumoase, barbatii cioplesc cu maiestrie lemnul ca acel ingenios Antonie Mogos, a carui capodopera de casa uimeste in Muzeul de arta populara din capitala.
Din mijlocul lor s-a ivit Constantin Brancusi sa slefuiasca din motivele spontane ale artei gorjene rafinamente sculpturale de celebritate mondiala. Brancusi e un sculptor filosof. El nu creaza forme imitand natura ca fenomen vizual, ci simboluri ale formelor, intrevazute in ceea ce natura are esential. Intuitia lui filosofica il determina obsedant sa dea la o parte rand pe rand tot ceea ce este accesoriu intr-o forma, reducand-o la elementul ei permanent. O forma netezita pana la extrem de Brancusi concentreaza in ea toate variantele similare din natura, fie ca o intituleaza Pasarea maiastra, fie ca-i spune Sarutul. Uneori, voind sa dea simbolul erosului, care e principiul vietii, ca in Sarutul din muzeul de arta al Craiovei, artistul sfarseste intr-un echivoc, care poate scandaliza fara voia lui. Daca mintea rudimentara vede in asemenea opera un scandal, mintea cultivata o intelege ca pe un simbol al esentialului biologic al vietii.
La Targu-Jiu, orasul patriei sale natale, Brancusi se manifesta ca un pedagog de inalt rafinament. Patru opere alcatuiesc faima artistica a orasului, asezate urbanistic pe o linie diametrala, care, incepand cu Masa Dacica de pe malul Jiului, se continua pe aleea principala a parcului public cu cele doua randuri de scaune si cu Poarta Sarutului, pentru a sfarsi in marginea cealalta cu Coloana recunostintei nesfarsite. Masa Dacica e, in ansamblul ei, o armonie de forme rotunde desavarsite. La mijloc, doua pietre de moara suprapuse sau, mai degraba, de rasnita uriasa, evocand simplitatea stramosilor vechi, care n-aveau alta unealta de macinat faina. Imprejur, 12 scaune alcatuite din cate doua calote invers lipite, cu o baza pe pamant si cealalta in sus, ca 12 paini rotunde, taiate in jumatate. Primitivismul slefuit al acestei mese evoca istoria primordiala a poporului nostru. In continuare, Aleea scaunelor e compusa din forme piramidale, rasturnate varf in varf, cu baza deasupra, oferindu-se odihnei. Poarta Sarutului, arc de triumf din piatra masiva, e decorata cu medalioane in relief, fiecare inchizand un ou taiat in doua, simbol care, daca poate starni echivocuri, e totusi magistral plasat la intrarea unui parc public. In linie dreapta, dincolo de centrul orasului, Coloana recunostintei nesfarsite, stalp inalt de 30 de metri, stilizat din fragmente romboidale, dupa modelul celor care sustin stresinile caselor taranesti din regiune. Brancusi a ridicat-o in memoria eroilor cazuti pentru patrie. Si n-a gasit ca simbol recunostintei ceva mai potrivit decat acest motiv zamislit de insusi sufletul poporului oltean.
Cu aceste patru monumente publice, faimoase de-acum incolo in lume, Constantin Brancusi si-a intiparit geniul in orasul Targu-Jiu..." ( TARGU-JIU si CONSTANTIN BRANCUSI)
