Descriere - Sfantul Ioan de Kronstadt: viata, invatatura, minunile

Traducere din limba rusa de Boris Buzila

Parintele Ioan de Kronstadt a dat marturie prin cuvant si prin fapta (mai bine zis, prin intreaga sa viata) despre atotcuprinzatoarea, universala insemnatate a preotiei si, inainte de toate, despre lucrarea de capetenie pe care o savarseste preotul – Taina Sfintei Euharistii. El a fost chemat sa descopere si sa dovedeasca o data in plus ca Dumnezeiasca Liturghie – mai exact, Sfanta Taina a Euharistiei, care se savarseste in cadrul acesteia – este, pe drept cuvant, izvorul adevaratei vieti crestine, care este viata dumnezeiasca, nu numai dreapta si curata. Nu in zadar tocmai in epoca noastra parintele Ioan a aratat iarasi lumii stravechea cale de temelie, tuturor deschisa, a sfinteniei si a nemincinoasei uniri intru dragoste, pe care se zideste Biserica.

Parintele Ioan ca pedagog • Parintele Ioan despre preotie • Parintele Ioan despre Biserica • Parintele Ioan si viata sociala • Parintele Ioan despre rugaciune • Parintele Ioan despre rabdare • Parintele Ioan despre dragostea de aproapele • Parintele Ioan despre impartasirea cu Dumnezeu

Cuprins:

Din partea autorului

Capitolul 1. De la primii ani ai vietii la preotie

Capitolul 2. Inceput de pastoratie

Capitolul 3. Parintele Ioan, filantropul

Capitolul 4. Parintele Ioan, pedagogul

Capitolul 5. Fenomene negative in viata religioasa a epocii sale. Parintele Ioan despre Liturghie

Capitolul 6. Parintele Ioan, duhovnicul

Capitolul 7. Parintele Ioan in biserica

Capitolul 8. Parintele Ioan despre preotie

Capitolul 9. Aspecte pozitive ale vietii religioase a epocii. Parintele Ioan despre cunoasterea Adevarului

Capitolul 10. Parintele Ioan despre Biserica

Capitolul 11. Parintele Ioan despre Maica Domnului si despre lumea creata

Capitolul 12. Parintele Ioan despre rau

Capitolul 13. Parintele Ioan si lupta pentru lumina

Capitolul 14. Parintele Ioan despre rugaciune

Capitolul 15. Parintele Ioan despre pocainta, post, rabdare

Capitolul 16. Parintele Ioan despre dragostea de oameni si despre comunicarea cu Dumnezeu

Capitolul 17. Parintele Ioan si viata sociala

Capitolul 18. O zi din viata parintelui Ioan

Capitolul 19. Calatoriile parintelui Ioan

Capitolul 20. Pastorul a toata Rusia

Capitolul 21.Despre minuni

Capitolul 22. Puterea rugaciunii parintelui Ioan

Capitolul 23. Rugaciunile facatoare de minuni ale parintelui Ioan. Increderea de care se bucurau in popor

Capitolul 24. Dificultatile din ultimii ani de viata ai parintelui Ioan. Moartea si inmormantarea sa

Postfata

Rugaciunile facatoare de minuni ale parintelui Ioan. Increderea de care se bucurau in popor 

1. In privinta naturii bolilor, asa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecari au fost posedatii, nevazatorii si alcoolicii. Vindecarea posedatilor ii impunea parintelui Ioan o extraordinara tensiune rugatoare si o imensa stapanire de sine. 

Demonizatii pot fi recunoscuti printr-o extrema agitatie, manifestata indeosebi in preajma a tot ce inseamna sacralitate pentru crestini. Atunci incep sa injure, sa profereze blasfemii si cuvinte murdare, sa se crispeze, sa faca accese de furie, cu spasme si convulsii. Uneori, facand aceasta, vadesc o neobisnuita forta fizica, impotrivindu-se cu disperare celor care vor sa-i apropie de vreun obiect sfintit. 

De cele mai multe ori acesti bolnavi nu stiu ce spun, iar atunci cand isi recapata luciditatea isi dau seama ca s-au aflat sub actiunea unor forte malefice si sufera enorm. Cand se afla in criza li se slutesc fetele, capatand o expresie de suferinta ajunsa la limita, dar si de repulsie fata de cei din jur. 

Psihiatria contemporana nu-si propune sa studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, in acelasi timp insista tot mai mult pe relatia dintre bolile psihice si tulburarile nervoase si starea morala a bolnavului. In special se poate demonstra ca trufia, egoismul, egocentrismul se afla la baza a numeroase tulburari psihice. Observatiile si concluziile stiintei contemporane vin in sprijinul explicatiilor pe care le da crestinismul multora dintre aceste boli si ii fac pe oamenii de stiinta sa le priveasca cu seriozitate si sa recunoasca faptul ca ele nu contrazic catusi de putin datele stiintei. 

2. Era firesc ca parintele Ioan sa priveasca aceste fenomene din perspectiva Evangheliei si sa actioneze ca atare. In literatura care i-a fost consacrata gasim numeroase marturii despre vindecari de posedati, in urma rugaciunilor facute de el. Asa cum am aratat in capitolul precedent, el insusi s-a referit in mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleasi simptome. Tinand seama de aceasta ne vom limita la cateva exemple, prezentate pe scurt. 

Despre una dintre aceste vindecari, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, intr-o biserica de pe strada Basseinaia relateaza preotul I. Ornatski: „De indata ce auzea batand pe undeva clopotul vreunei biserici, tanara taranca Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trantea la pamant, racnea, se zbatea in convulsii. Nu mergea la biserica, sub diferite pretexte, iar daca nimerea acolo, incepeau sa se produca in ea aceleasi simptome morbide in momentele cele mai importante ale Liturghiei. In cele din urma, parintii au decis sa ceara ajutorul parintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia in biserica in care slujea parintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai inainte sfintite, cand tocmai avea loc impartasirea credinciosilor, iar parintele iesise cu Sfantul Potir in fata usilor imparatesti. Bolnava si-a inchis indata ochii, a inceput sa scoata strigate ingrozitoare, s-a schimonosit la fata, se zbatea, incat de-abia puteau sa o tina trei barbati puternici. Parintele protoiereu (pr. Ioan) a intrerupt impartasania, a luat-o de mana pe bolnava, si-a atintit privirea asupra ei, spunandu-i cu voce aspra, rasunatoare: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos iti poruncesc, satano, sa iesi afara!” Parintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. In biserica se lasase o tacere mormantala. Rasuna doar acea porunca inflexibila, si din nou: „Iesi, iesi! Iesi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi racnetele au incetat, bolnava, tot cu ochii inchisi, respirand greu, s-a lasat pe mainile celor ce o tineau. Parintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava si-a deschis ochii. Apoi parintele a determinat-o sa-si faca cruce; prima data s-a inchinat cu un vadit efort si fara chef, apoi in mod liber. Parintele Ioan a intrebat-o: „Cum te cheama?”. „Feodosia”, a raspuns bolnava. „Mai fa-ti cruce o data!” De asta data Feodosia s-a inchinat absolut liber. „Dati-i drumul, a spus parintele; este perfect sanatoasa.” Cand cei ce o tinusera i-au dat drumul, parintele i-a propus bolnavei sa primeasca impartasania, ceea ce a si facut, cu calm si evlavie. Mai tarziu, cineva dintre cei ce fusesera de fata l-a intrebat pe parinte daca se vor mai repeta crizele. Parintele a raspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat.” 

De la un anume V. I. Popov, care descrie calatoria facuta in anul 1890, impreuna cu parintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflam ca, dupa ce s-au oprit pentru putin timp intr-un loc, cand erau gata de plecare, cu caii inhamati, au aparut doi tarani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbati, care opunea rezistenta. I se citea pe fata o tulburare de nedescris. Au tarat-o cu mare greutate pana la locul unde se afla parintele Ioan, iar acolo a inceput sa latre. Parintele Ioan si-a pus mana stanga pe capul ei, iar cu dreapta ii facea semnul crucii, spunand rugaciunea „Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui!” Totusi femeia latra din ce in ce mai tare. „Toti stateam mai mult morti decat vii… Parintele parea cazut intr-o stare de teribila transa. I se citea pe fata o vointa de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simteam ca se poarta o crancena lupta nevazuta. Racnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adanc. Dintr-odata si-a venit in fire, intr-o clipa fata i s-a luminat, a cazut in genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecatorului, facandu-si cruce si dand lauda lui Dumnezeu. Am aflat ca femeia suferea de sapte ani.” 

Autorul acestei relatari l-a intrebat mai tarziu pe parintele Ioan: „Din ce cauza influenta demonilor se vadeste mai cu seama la «prostime», la oamenii de rand?” „Din ingaduinta lui Dumnezeu – i-a raspuns – si poate avea un anumit rol in punerea la incercare a credintei si evlaviei poporului nostru; diavolul se arata foarte interesat de oameni cu conceptii religioase; in cazul oamenilor culti, care de cele mai multe ori nici nu recunosc actiunea intunecatelor forte demonice, o asemenea interventie n-ar avea nici un rost, fiindca oricum ei (necredinciosii) sunt in mainile diavolului.” 

3. Cazurile de vindecare a nevazatorilor se deosebesc de celelalte prin faptul ca parintele Ioan le savarsea folosind apa sfintita. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relateaza, bazandu-se pe o marturie a unor tarani (Ivanovii), ca o ruda a acestora a fost adusa la gara Golut, pe unde trebuia sa treaca trenul parintelui Ioan, care acceptase in prealabil sa o vada. Parintele i-a spus bolnavei sa-si scoata pansamentele de pe ochi, apoi a facut o sfestanie de sfintire a apei, dupa care a inmuiat un prosop in apa sfintita, stergandu-i de trei ori ochii nevazatoarei. Aceasta a inceput sa strige dintr-odata: „Vad, vad!”, aruncandu-se la picioarele parintelui Ioan si incepand sa i le sarute. I-au imitat gestul si ceilalti membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit sa intervina jandarmii sa-i imprastie. 

Un ofiter in rezerva, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteste ca in 1870, pe cand avea sase ani, mergand cu trenul si aplecandu-se peste fereastra deschisa a vagonului, i-a intrat in ochi praf de carbune de la locomotiva, vatamandu-i mai intai un ochi, apoi si pe celalalt. Profesorii Belliarminov si Tihomirov impreuna cu doctorul Mohr sperau sa-i salveze, printr-o operatie complicata, ochiul stang, cel ce nu suferise arsura. In ajunul proiectatei operatii, plimbandu-se prin parcul Suvalovskii, copilul bolnav si tatal acestuia au intalnit cateva persoane care il insoteau pe un preot. Acesta, despartindu-se de grup, s-a apropiat, interesandu-se de boala copilului. Afland despre ce este vorba, preotul, cu o miscare energica, neasteptata, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunand: „Nu-i nimic! Se va face bine!” „Atunci, continua povestitorul, mi-a aparut inainte un preot firav, mic de statura, care se grabea sa ajunga din urma grupul (pana atunci nu vazusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam sa raman asa pana la sfarsitul vietii.” Mai tarziu a aflat ca preotul acela fusese parintele Ioan si de atunci increderea familiei in el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea sa nu cunoasca margini. 

Exista informatii si despre alte multe cazuri de vindecare a nevazatorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarca cea care apartine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tanar cobzar orb. Acesta canta si in corul sau, fiind cunoscut si in calitate de cantaret de vechi cantece cu continut religios. Cu binecuvantarea parintelui Ioan, Agrenev urma sa dea un concert la Kronstadt in folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care isi pierdusera viata intr-un naufragiu. Parintele isi exprimase dorinta sa asculte faimosul cor, care urma sa dea raspunsurile la Liturghie. I-a placut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat sa mai participe o data la Liturghie, cand s-a si produs vindecarea minunata. „Dupa slujba, relateaza Agrenev, l-am invitat pe parinte sa vina sa-mi binecuvanteze familia si pe coristi. Dupa un Te-Deum si o slujba de sfintire a apei ne-am apropiat unul cate unul, sa sarutam crucea. L-am dus si pe orbul Ivan. «De cata vreme nu vezi?», l-a intrebat parintele. «Din copilarie. Am avut scrofuloza si n-am mai vazut.» «Nu-i nimic, a raspuns parintele, zambind; si eu am fost bolnav de scrofuloza si nu aud bine. Hai sa ne rugam impreuna Domnului.» Spunand aceste cuvinte a luat cu o lingura apa sfintita din castron, si-a turnat-o in palma, spalandu-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mangaiat, l-a blagoslovit spunandu-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Inainte de inceperea concertului a intrat in cabina mea un baiat, caruia i-l dadusem in grija pe orb, exclamand: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum asa? Adu-l incoace?» A venit Ivan: «Da, stapane, vad! dar cam asa, prin ceata…» Nu mai incapea nici o indoiala. Ivan statea inaintea mea, cu ochii deschisi, zambind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins coplesit de tristete, cu capul in jos si cu ochii inchisi, Ivan s-a transformat intr-un tanar vesel, vorbaret, nu-si mai tine capul plecat, a inceput sa cante cantece mai vesele.” 

4. Exista numeroase marturii si despre darul inainte-vederii pe care il vadea uneori parintele Ioan. Unii se refera la faptul ca le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunostea sau ca altora, intalniti ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfarsitului; in fine, putea sa denunte relele intentii si manifestarile de neincredere ale altora fata de sine insusi, fara sa-i fi fost aduse la cunostinta. Cei familiarizati cu experienta unor persoane cu o intensa viata religioasa nu se vor mira de aceste relatari. Istoria „staretilor” (batranilor „imbunatatiti”) din Rusia cunoaste numeroase asemenea exemple, pe care le intalnim in viata multor sfinti ortodocsi. Chiar daca in unele cazuri ar putea fi vorba de niste coincidente, admiratorii parintelui Ioan le considerau intotdeauna fenomene de premonitie, insesi aceste interpretari vadind forta duhovniceasca ale celui caruia i se atribuie. Este adevarat ca sarlatanii si falsii profeti ajung sa trezeasca un anumit interes si pot sa determine admiratia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc si nici nu patrund in straturile profunde ale sufletului si ale existentei, in genere. 

Dimpotriva, o „inainte-vedere” reala sau doar pusa pe seama unor oameni cum a fost parintele Ioan nu trece fara a lasa urme adanci, binecuvantate, in sufletul celor care s-au aflat de fata la petrecerea ei. De pilda, ori de cate ori prevedea sfarsitul iminent al cuiva, parintele Ioan se straduia sa-l impartaseasca pe cel pe care il „vedea” amenintat de primejdia de moarte. Cand ii inmana cuiva pe neasteptate o importanta suma de bani o facea cu convingerea ca il va salva pe omul acela dintr-o situatie disperata, fara iesire. Iar denuntarea scepticismului celor ce nu aveau incredere in el avea drept urmari trezirea si consolidarea adevaratei credinte in cei care pana atunci dadusera dovada de putina credinta sau chiar de necredinta. 

Darul „inainte-vederii”, asemenea altor manifestari supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinti si la dreptii lui Dumnezeu, reprezinta, in ultima instanta, dovada faptului ca in ei este prezenta si „lucreaza” Iubirea dumnezeiasca. Pentru a intelege acest lucru este de ajuns sa ne amintim ca si in iubirea pamanteasca exista, intr-o anumita masura, o rasfrangere a iubirii ceresti si se manifesta uneori o „inainte-vedere”. Stim cu totii ca o persoana care iubeste cu sinceritate este in stare „sa ghiceasca” dorintele sau gandurile persoanei iubite. 

Din numeroasele exemple de „inainte-vedere” ramase de la parintele Ioan ne vom opri la cateva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, intr-o comunicare publica facuta la Belgrad, a relatat ca profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfestanie celebrata de parintele Ioan intr-o casa particulara din Kazan, s-a retras dupa terminarea slujbei intr-o incapere alaturata. Cand cei ce asistasera la slujba s-au dus sa sarute crucea, parintele Ioan, intorcandu-se catre camera in spatele careia se afla Alexandrov, care lasase usa intredeschisa, a intrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Cand acesta si-a facut aparitia a continuat: „Ce se intampla, va este frica de cruce? Bagati de seama ca n-o sa treaca mult timp si o sa dati dumneavoastra crucea la sarutat!” Curand, profesorul avea sa se desparta de sotie, care il parasise, si apoi s-a calugarit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan si chiar episcop. De atunci a inceput sa aiba incredere in parintele Ioan, iar dupa ce a ajuns episcop s-a imbolnavit de o boala grava si i-a trimis o scrisoare parintelui Ioan ca sa se roage pentru sanatatea lui. Indata dupa ce a primit raspuns, s-a insanatosit. 

Un caz asemanator a fost prezentat cu aceeasi ocazie intr-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odata, fiind invitat sa oficieze o sfestanie intr-o casa, parintele Ioan si-a facut precipitat aparitia, nu s-a salutat cu nimeni si s-a dus „glont”, desi nu cunostea casa, in camera in care se ascunsese o femeie necredincioasa care nu voia sa asiste la sfestanie. Parintele Ioan i-a vorbit pana cand a adus-o la credinta si numai dupa aceea a tinut slujba. 

Autorul acestei carti este in posesia unei scrisori in care o persoana demna de toata increderea ii scrie ca, fiind student, a nimerit din intamplare la niste prieteni in a caror casa parintele Ioan tocmai urma sa savarseasca o sfestanie. Fiindu-i jena sa participe alaturi de cei aflati de fata, s-a retras intr-o camera unde nu putea fi descoperit. De indata ce a venit, parintele Ioan, inainte de a incepe sa slujeasca, s-a dus la el, invitandu-l sa ia parte la slujba. 

Cazurile de premonitie la care ne-am referit mai sus si altele care vor mai fi fost ar putea sa para, la prima vedere, intamplatoare sau lipsite de importanta. In realitate, ele ar putea demonstra insemnatatea unei unanimitati in biserica, a unei comuniuni in „sobornicitate”, care trebuie sa se vadeasca in primul rand intr-o comuniune in rugaciune. Stim ca parintele Ioan era constient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de cate ori era nesocotita; poate ca tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premonitii. 

5. In aceeasi scrisoare, in afara marturiei de mai sus exista si unele aprecieri critice la adresa unor manifestari ale parintelui Ioan impartasite de multi alti credinciosi evlaviosi. „Parintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugaciunile si ecfonisele aproape in soapta, incat era foarte greu sa-ti dai seama ce spune. Era evident ca se ruga tot timpul, dar, desi rugaciunea era comuna, parea ca fiecare ne reprezentam doar pe noi insine.” 

Daca comparam aceste afirmatii cu multe altele potrivit carora, dimpotriva, parintele Ioan ajungea uneori sa rosteasca rugaciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea starnea nemultumiri, am putea ajunge la urmatoarea concluzie: in primul rand, ca nici macar oamenii evlaviosi nu sunt in stare sa vada sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot sa le displaca si, in al doilea rand, ca ar fi deosebit de periculos daca modul specific de a sluji al parintelui Ioan ar fi luat drept model si de altii. Cel mai bine ar fi daca majoritatea slujitorilor altarului s-ar tine de citirea si de cantarea bisericeasca asa cum au fost consacrate de o traditie multiseculara, adica fara patos, dar si fara taraganare, deslusit si cu patrundere. 

Scrierile nepartinitoare despre parintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie si cu riscul ca la prima vedere ele ar putea sa arunce o umbra peste mareata sa statura duhovniceasca, nu pot face abstractie de faptul ca nu toate rugaciunile facute pentru insanatosirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri cand asa ceva nu s-a intamplat. 

Un autor anonim, dar dispus sa priveasca lucrurile la rece, fara parti-pris-uri, scria intr-o carte aparuta inca din 1893 (Viata si lucrarea parintelui Ioan Serghiev de Kronstadt): „Am da dovada de superficialitate daca am crede ca orice bolnav aflat intr-o situatie critica, daca ajunge sa se adreseze parintelui Ioan, rugandu-l sa se roage pentru el, se va vindeca numaidecat. Ar fi ca si cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau asa cum apeleaza unii la tot soiul de vraci si sarlatani. Cunoastem sute de cazuri in care rugaciunile parintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoastem mii de cazuri cand unii i-au scris sau s-au dus sa-l caute la intamplare si nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugati-va, Domnul va va ajuta dupa credinta voastra», obisnuia sa spuna parintele Ioan, iar rugaciunile le facea tocmai in acest sens. E limpede ca daca recurgi la rugaciune «din intamplare» sau ca la firul de pai de care se agata un inecat, nu ai de ce sa astepti un ajutor de la parintele Ioan. Cei, nu din cale-afara de multi, care isi gaseau la parintele Ioan o insanatosire fizica sau morala, erau fie oameni evlaviosi, fie unii care ajungeau sa traiasca o clipa de neabatuta si nezdruncinata credinta in posibilitatea unei manifestari a puterii lui Dumnezeu, in urma rugaciunilor unor oameni tari in credinta si cu o viata cucernica”. 

Necunoscute sunt caile Domnului si de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizeaza toate interpretarile posibile. Chiar daca admitem ca motivele pentru care unele vindecari nu s-au produs pot fi puse pe seama parintelui Ioan, nici macar asta nu-i poate diminua faima de rugator-taumaturg. Fiindca nici sfintii nu sunt fara de pacat si de aceea nu pot fi intotdeauna si in egala masura propagatori ai harului dumnezeiesc. In scrisoarea de care am amintit mai sus, primita de autorul acestei carti, dupa ce este descrisa capacitatea de premonitie a parintelui Ioan se relateaza cum acesta dupa sfestanie a cerut un prosop curat cu care a sters ochii unei fetite care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Kartev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamagit, facandu-i sa puna la indoiala calitatile de taumaturg ale parintelui. Au fost si alte cazuri care au ajuns la cunostinta autorului acestei carti pe cale orala si care pot fi explicate intr-un fel sau altul. 

6. In opozitie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimba consideratia autorului fata de parintele Ioan) nu putem sa nu amintim si acele relatari de o cu totul alta natura despre contestatarii parintelui, care nu credeau in puterea rugaciunii si in special care erau dispusi sa o ia in deradere si care au ajuns sa se faca de rusine. 

In multe scrieri consacrate parintelui Ioan sunt amintiti doi studenti care l-ar fi rugat pe parintele sa se roage pentru sanatatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boala, ci se prefacea bolnav. Dupa vizita pe care i-a facut-o parintele Ioan, simulantul a paralizat si nu s-a putut face bine decat dupa ce toti trei au facut dovada de sincera pocainta. 

Cazul este relatat in mai multe carti aparute inca din timpul vietii parintelui, care l-ar fi contestat cu siguranta daca n-ar fi fost adevarat. 

7. Tot in categoria vindecarilor trebuie trecute si cazurile de tratare a alcoolismului, precum si de renastere duhovniceasca a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat cateva exemple in primele capitole ale acestei carti. Ar mai trebui sa adaugam ca parintele Ioan nu inceta sa-i indemne pe alcoolicii invederati sa se impartaseasca, dar nu-i lasa sa se apropie de Sfantul Potir decat dupa o pregatire indelungata. Avea o rugaciune speciala pentru izbavirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau sa renunte la alcool. Pentru inceput, pe unii alcoolici ii trimitea la Casa Dragostei de Munca. Au fost cazuri cand unora dintre ei le-a acordat o mare incredere, acestia ajungand sa ocupe pozitii importante. Interesant e faptul ca parintele Ioan nu le impunea alcoolicilor sa renunte cu desavarsire la bauturile spirtoase. 

Exista multe relatari despre „dezalcoolizari” obtinute cu ajutorul parintelui Ioan, precum si de oameni care au renascut duhovniceste cu sprijinul sau. In multe lucrari aparute este relatata povestea unui barbat, numit conventional Piotr Ivanovici, individ orgolios si brutal, care a trimis dupa parintele Ioan intr-un moment cand sotia ii era pe moarte. Ce fel de om era in ce priveste formatia sa duhovniceasca se poate vedea dupa cum se exprimase: „Las’ sa se roage, fiindca, oricum, nevasta-mea o sa moara, dar daca se face bine ma fac si eu credincios”. Parintele i-a raspuns: „La dumneata eu n-am ce sa caut”. Dupa ce i-a murit sotia, Piotr Ivanovici, care nu-si mai gasea locul, s-a decis sa se duca la parintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de pacate, dar i-a citit totusi o rugaciune. Starea sufleteasca a lui Piotr Ivanovici a prins a se limpezi. A insistat sa mai fie primit de parintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blandete: „Poti sa vii la mine si in fiecare zi, daca vrei”. In cele din urma, peste un timp, s-a invrednicit de Sfanta Impartasanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desavarsire, s-a hotarat sa inceapa o noua viata, intemeiata in principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrandu-se educatiei baiatului si celor doua fete, operelor de binefacere, vietii bisericesti, impartasindu-se in fiecare luna. Unii dintre vechii sai prieteni au inceput sa-l acuze de bigotism si fatarnicie, fara a inceta sa-i ceara ajutor la nevoie, stiind ca Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni. 

8. In limba rusa cuvantul „ciudesnai” are un dublu inteles: pe de o parte, desemneaza ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin interventia unor puteri supranaturale, adica „minunat”; pe de alta parte, „ciudesnai” inseamna si „frumosul” la superlativ. 

In cazul de fata, posibilitatea de a numi cu acelasi cuvant doua notiuni (omonimia) atesta geniul limbii ruse, pentru ca se dezvaluie astfel un adevar pr