Descriere - Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul
Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi
Dumnezeu spune: Mila voiesc, iar nu jertfa! (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Inima milostiva, dragoste catre aproapele, si nu jertfe mari, care adesea slujesc la hranirea mandriei noastre, slavei desarte si orgoliului! Mila, iar nu jertfa!
Sa ne smerim si sa ne impacam unii cu altii, iar nu sa ne mandrim si sa ne dezbinam! Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre. (Matei 6, 14-15)
Cuprins:
Capitolul 1. Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina
Capitolul 2. Sfintii nevoitori – chipuri si invatatori ai adevaratei rabdari
Capitolul 3. Rabdarea crestinilor de odinioara si rabdarea noastra
Capitolul 4. Dusmanii rabdarii
Capitolul 5. Greutatea nevointei rabdarii pana la sfarsit
Capitolul 6. Rabdare – Mantuire
Nota biografica
Capitolul 1: Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina
Rabdarea este o mare virtute numai daca e unita cu smerita cugetare. Ea aduce biruinta si praznuire in sufletele celor ce cred in Hristos, printr-o bucurie pasnica. Noi fericim pe cei ce au rabdat (Iac. 5, 11), pentru ca ne dam seama de maretia acestei nevointe.
Exista doua feluri de rabdare: unul este cel obisnuit, omenesc, nedesavarsit dupa manifestarile si motivele rabdarii, si il vom numi lumesc. Iar celalalt este desavarsita rabdare, amintita prin neobisnuitele semne ale indelungii rabdari dumnezeiesti. Aceasta este rabdarea crestineasca. Ea incepe acolo unde sfarseste obisnuita rabdare. Izvoarele ei sunt in nesecatul har dumnezeiesc, daruit din abundenta celor smeriti.
Care rabdare a avut-o in vedere Sfantul Efrem Sirul, atunci cand ne invata sa ne rugam in acest chip: "Iar duhul rabdarii da-mi-l mie, Doamne!”? In mod cert, nu rabdarea omeneasca, cu nedesavarsirile ei, ci acea rabdare care isi are temelia in Dumnezeu – harica, fara prihana, desavarsita rabdare –, pentru ca aceasta ne conduce catre mantuirea cea vesnica. Aceasta este rabdarea despre care Hristos spune: Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este rabdarea in numele lui Dumnezeu, rabdarea crestinului, care doreste sa dezradacineze din sine pacatele contrare ei: supararea, mania, razbunarea, rautatea, osandirea si altele. Aceasta este rabdarea care se arata cu putere intre rautatile din lumea aceasta si care biruie si pacatul, si pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobandirea unei asemenea rabdari, merita ca omul sa se roage si sa se osteneasca.
Necunoscatorii credintei crestine au cunostinta, de asemenea, despre rabdare si o practica, pretuind-o foarte mult. Dar cat de saraca si nedesavarsita este aceasta, si atat dupa indemnuri cat si dupa realizarea ei, in comparatie cu rabdarea despre care ne invata Hristos! Iata si ilustrari in acest sens:
Multi oameni necredinciosi au intrat in conflict cu cunoscutii lor ori cu unii vecini rai, si au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, aratand pana la o vreme catre acestia rabdare. Insa pentru ce? Pentru ca se tem ca acei oameni pot sa le produca si mai mari necazuri. Motivul rabdarii lor tine de un interes pamantesc: fuga de probleme si mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, rabdarea nu are o valoare morala deosebita, chiar daca este mai buna decat violenta, nerabdarea si razbunarea.
Unii rabda diferite vrajmasii, ca sa treaca in ochii lumii drept oameni virtuosi. Asa a fost rabdarea stoicilor in antichitate. Cu multa vointa, ei se exersau in rabdare pana la o asemenea treapta, incat puteau sa rabde linistiti toate nenorocirile survenite. Rabdarea lor era intemeiata pe o fina si ascunsa mandrie. Insa tocmai din pricina acestei mandrii, au pierdut calitatea adevaratei virtuti.
Se povesteste despre filosoful Epictet ca era rob la un stapan foarte manios, care il batea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav si si-a prevenit stapanul ca, daca il va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Intr-o zi, infuriindu-se, stapanul a inceput din nou sa-l bata, si de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel incat a reusit, intr-adevar, sa i-l rupa. Epictet a simtit o mare durere, insa cu sange rece s-a adresat stapanului sau: "Doar te-am prevenit ca, daca ma lovesti peste acest picior, il vei rupe! Iata, mi l-ai rupt, intr-adevar!”
Amintind aceasta intamplare intr-una din cartile sale polemice impotriva crestinilor, scriitorul pagan antic Celsius, adept al stoicismului si dusman al credintei crestine, intreaba: "Cand a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte?” Iar un dascal crestin i-a raspuns: "Atunci cand Il munceau, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a tacut! Iar aceasta este si mai admirabil!”
Au existat si exista si astazi oameni care rabda jigniri, deoarece, in trufia lor, socotesc ca fiind injositor sa se coboare pana la nivelul acelora care si-au ingaduit sa-i insulte. Asa s-a intamplat cu un filosof pagan. Acesta mergea cu ucenicul sau pe strazile Atenei si a fost insultat pe neasteptate de catre un om fara educatie. Ucenicul ardea de indignare pentru ca invatatorul lui fusese insultat in acest fel. Insa filosoful si-a continuat netulburat drumul sau. Ucenicul s-a mirat de aceasta netulburare si l-a intrebat cum se explica aceasta. Filosoful i-a raspuns: "Daca tu mergi linistit pe cale, si o oarecare vita te atinge cu povara ce o poarta in spate, te vei simti jignit?”
Cu asemenea trufase "virtuti” ii educau uneori cei mai buni filosofi pe ucenicii lor. Insa invataturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desavarsirea morala. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne invata despre adevarata virtute a rabdarii, intemeiata nu pe egoism, nu pe mandrie, nu pe dispretuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mantuitorul nu exista oameni care sa fie trecuti cu vederea. Si cei mai de jos dintre acestia sunt cei prea mici frati ai lui Hristos. (Mat. 25, 40) Pentru acestia Dumnezeu-Omul Si-a varsat scump sangele Sau (Rom. 14, 15).
Rabdarea lumeasca isi are inceputul in egoism si se incheie prin desarta slava lumeasca. Ea este cladita pe mandrie. Stralucirea ei mincinoasa se stinge pe neasteptate atunci cand se descopera inrudirea acesteia cu intunecata trufie si cu dispretul arogant fata de aproapele nostru.
Invatatura Domnului nostru Iisus Hristos despre rabdare se intemeiaza pe propria Sa pilda. Iar mareata Sa pilda trimite spre rabdarea care isi are inceputul nu in mandrie, ci in smerenie, nu in egoism, ci in jertfa de sine; se intemeiaza nu pe dispretuitoarea trecere cu vederea a aproapelui, ci pe dragostea sincera catre acesta. Rabdarea crestineasca este o calitate proprie dumnezeirii, pentru ca urmeaza Facatorului, despre Care s-a spus ca este Indelung-rabdator si Multmilostiv (Ps. 102, 8).
Sfantul Ioan Scararul deosebeste trei chipuri de monahi virtuosi care, in acelasi timp, rabdau grele scarbe. Ei actionau in chipuri diferite, insa toti erau neprihaniti. Unul tacea cuprins de teama. Altul se bucura intru sine ca i s-a dat prilej sa rabde ceva, insa in acelasi timp se intrista pentru cel care ii prilejuise supararea. Al treilea, cugetand la pieirea celui ce-l scarbise, varsa pentru acesta lacrimi fierbinti. "Acesta a fost pentru mine un prilej – spune Sfantul Ioan Scararul – ca sa vad manifestarea celor trei virtuti: frica de Dumnezeu, nadejdea in rasplata si dragostea.”
Iata cu ce marete virtuti este legata rabdarea crestina: cu credinta in Dumnezeu, cu nadejdea in El si cu dragostea, care Il cuprinde atat pe Facator, cat si fapturile. Aceasta inseamna ca rabdarea crestina creste pe ogorul Evangheliei Noului Testament, unde sunt tesute aceste trei virtuti (I Cor. 13, 13).
Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, "rabdarea crestineasca se arata atunci cand in noi au prins radacini adanci dogmele credintei”. Cu alte cuvinte, noi nu putem sa rabdam smeriti diferite ofense, dificultati, dureri, pagube si necazuri cu smerenie crestineasca, daca nu suntem convinsi ca Dumnezeu exista, daca nu credem ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, a rabdat pentru noi patimire si moarte pe cruce, ca sa ne rascumpere din pacat, blestem si moarte, si daca nu am priceput ca Sfantul Duh ne da dumnezeiescul har, cu al carui ajutor putem sa rabdam si cele mai mari necazuri in viata. Credinta naste rabdarea crestineasca.
Privirea adevaratului crestin trebuie sa fie indreptata catre rasplata viitoare si catre viata vesnica, unde Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui. (Apoc. 2, 23) Acolo pe aceia care au rabdat ii asteapta o rasplata deosebita. Nadejdea in acea rasplata insufleteste pe nevoitorii intru rabdare.
Insa desavarsita rabdare este cu neputinta de obtinut fara dragoste catre Dumnezeu si catre oameni. Aceasta dragoste, numita legatura desavarsirii (Col. 3, 14), e mai inalta si decat credinta, si decat nadejdea. Ea depaseste credinta acelora care, ca robi, se ostenesc spre mantuire. Ea trece peste granitele nadejdii, insufletindu-i pe aceia care slujesc lui Dumnezeu asemenea simbriasilor. Ea se desavarseste cu dumnezeiasca infiere care, fara sa astepte plata, primeste de la Iubitorul Parinte ceresc Imparatia lui Dumnezeu nu ca rasplata, ci ca mostenire, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Nu mai esti rob, ci fiu, iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; asemenea Mat. 25, 34).
Cel ce ne indeamna catre mandra rabdare lumeasca este mandrul satana. El se teme de puterea mantuitoare a rabdarii crestinesti si urmareste sa o inlocuiasca cu o prefacuta "virtute”, care este o rabdare plina de mandrie. Este adevarat ca cel mai adesea el indeamna oamenii catre nerabdare, caci din ea aduna cele mai mari izbanzi: cearta intre cei apropiati, aprinderea focului urii intre acestia, atatarea catre razbunare si altele. Insa el poate sa invete si spre rabdare, atunci cand este vorba de oamenii care pretuiesc virtutea si doresc sa se faleasca cu ea. In asemenea cazuri, prin manifestarea parutei virtuti a rabdarii lipsite de har, el abate oamenii de la nazuinta de a atinge adevarata rabdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru ca aceasta il doboara. Iar prin rabdarea cea lipsita de har, in cele din urma el iese plin de biruinta. Paruta poleiala a rabdarii lumesti ameteste cu multumirea de sine desartele suflete si ele sunt pregatite sa se dedea uneori la mari "nevointe”, ca sa patrunda si mai adanc in placutele valuri ale pierzatoarei slave desarte.
Stihia diavolului este mandria. Implinitorii plini de mandrie ai rabdarii sunt, totodata, nevoitori si slujitori ai satanei. Rabdarea le e dusman acestora, insa ei rabda si se admira pentru comportarea lor "mareata”, ramanand orbi la caracterul ei pacatos, ascuns sub mantia fascinantei "bunei inrudiri” exterioare. Rabdarea lor este ieftina si usor atinge "virtutea”.
Nu astfel se intampla si cu nevoitorii crestini pe calea rabdarii. Pentru acestia nu exista realizari lesnicioase, ci o lupta cumplita – lupta cu intunecatele puteri diavolesti (Efes. 6, 12), si o razboire pana la sange (Evr. 12, 4) cu propriile patimi pacatoase. Ei nu isi dau seama de realizarile lor, nu isi contempla virtutile, ci in permanenta incearca o sincera nemultumire de sine, la care contribuie Insusi Dumnezeu, Care ingaduie imprejurari schimbatoare si umilitoare in viata lor, ca sa aiba motive permanente de smerire de sine. Astfel ei raman orbi la virtutea lor si atenti la pacatosenia lor. Sub aripa smereniei, cresc si se dezvolta neluand seama la ei insisi. Astfel, lor, prin lupte si ispite, le infloreste marea virtute – smerita rabdare, inspirata de inalta pilda a lui Hristos. Lor le este legata aceasta de credinta, de aceea este trainica; le este intarita de nadejde, pentru aceasta este biruitoare; este insufletita de dragoste, de aceea este mantuitoare.
