Descriere - Petre Tutea. Sacerdotul fara parohie

Prolog editorial

Pe la inceputul anilor ’80, cind am avut sansa si bucuria de a-l cunoaste pe Petre ?utea, cei care vedeau de el cu precadere erau Marcel Petrisor, Ion Coja si Aurel-Dragos Munteanu (Dumnezeu sa-l odihneasca). Il frecventau si altii, dar fara sa se implice in aceeasi masura in viata si nevoile lui curente. Deja octogenar, batrinul era pe cit de spectaculos, pe atit de dificil: neputintele si hachitele batrinetii se faceau tot mai simtite, iar a-i sta in preajma nu mai era doar un privilegiu intelectual, ci o adevarata cruce a smereniei si a rabdarii. Mai tirziu au pus umarul la aceasta nobila corvoada – cooptati de profesorul Ion Coja (altminteri un personaj destul de controversat, dar sincer dedicat lui ?utea si ideii nationale) – tinerii din grupul lui Marian Munteanu. Abia dupa 1989 i-a stat alaturi (probabil in perioada cea mai dificila), timp de vreo jumatate de an, inca si mai tinarul Radu Preda.
Profesorul, scriitorul si fostul detinut politic Marcel Petrisor (n. 1930) a fost insa, mai tot timpul, „vioara intii” in aceasta veghe asistentiala. Il cunostea pe „nea Petrache” inca din tinerete, au trecut amindoi prin temnitele comuniste [1] si i-a ramas aproape pina la punerea in mormint (decembrie 1991, nu mult dupa ce implinise 89 de ani [2]). Prin el l-am cunoscut si eu pe ?utea, pe care l-am intilnit de fiecare data fie in garsoniera din ?ipotul Fintinilor, fie in primitoarea casa a sotilor Dana si Marcel Petrisor din Intrarea ?tirbei Voda.
Asadar, tii in mina, cititorule, o carte scrisa de unul dintre oamenii care i-au fost cei mai apropiati si care i-a vegheat cu rabdatoare iubire ultimii ani de viata. Dupa Jurnalul cu Petre ?utea al teologului Radu Preda, cartea de fata – cu textul lui Marcel Petrisor si cu trei texte ale lui Petre ?utea insusi – este cea mai vie si mai autentica evocare a „taranului imperial” care a murit „chirias la stat” in garsoniera „paideica” din coasta Cismigiului [3]…

***

Mai mult, mai putin sau deloc inteles, pe Petre Tutea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al romanilor”, cum i-au spus unii, sau acest „taran imperial”, cum i-au spus altii, lumea romaneasca postcomunista il mai pastreaza in memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate ca el si parintele Staniloae – amindoi trecuti prin temnite, in calea lor spre Rai – au fost, aici acasa, ultimii mari interbelici in viata. Dar marele teolog era in primul rind om de condei, nespectaculos in agora, pe cind Petre Tutea a fost prin excelenta un geniu al oralitatii, un om-spectacol, care-i fascina chiar si pe cei care nu intelegeau mai nimic din ce spunea („Nu pricep, dar e grozav!” – ar fi exclamat, in inchisoare, un taran care se inghesuia sa-i asculte peroratiile).
Lui nea Petrache nu-i placea sa i se spuna filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarta-n scoarta, ii socotea pe filosofi, ca si batrinul Tertullian, niste „patriarhi ai ereticilor” [4]. Ei dizolvasera cindva Olimpul, iar acum stau sa dizolve si Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor „autonom”, zeilor/Zeului, relativizeaza adevarurile de credinta, prefac in viciu nevoia intrebarii. Paradigmei Cautatorului (filosoful, ca si omul de stiinta – care, zicea el, nu-i decit „filosoful cazut in empirie”) ii opunea cu ostentatie paradigma Misticului (omul religios, intruchipat suprem in omul crestin – cruciatul Adevarului revelat).
Crestinismul, „nebunia Crucii”, sfideaza biata noastra ratiune autonoma, logica noastra formala, pragmatismul nostru empiric. Dar ce e, pina la urma, crestinismul, domnule Tutea? Pai uite, iti raspund cu Chesterton: sa crezi ceea ce nu este de crezut, sa nadajduiesti ceea ce nu este de nadajduit, sa iubesti ceea ce nu este de iubit! „Rezolvarea dumnezeiasca a problemei lui Iov”, zicea Nae Ionescu, dascalul marturisit al lui Petre Tutea.
Vindecat repede de stingismele primei tinereti [5], Petre Tutea si-a asumat crucea si a trecut cu ea prin toate bolgiile veacului. Crucii si Neamului le era recunoscator ca ii facusera onoarea sa sufere pentru ele in temnitele comuniste [6]. Intre Dumnezeu si Neamul meu... [7]
Dar neamul acesta il binemerita, oare, pe cit l-a fost el iubit? E posteritatea lui Petre Tutea vie, cuviincioasa, creatoare? Cind sa-l ingroape in cimitirul satului natal, au constatat ca sicriul era mai mic decit trupul neinsufletit, iar groapa era mai mica decit sicriul! Cind sa fie sarbatorit la centenarul nasterii, in octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru ca bustul… nu era gata [8]!
Cartea de fata – cu care autorul isi implineste o datorie de suflet – incearca sa netezeasca, fara lungimi si fara ditirambi, calea unei posteritati mai bune, pe care Petre ?utea, „sacerdotul fara parohie”, o merita cu prisosinta – si care ne obliga pe toti cei care l-am cunoscut.

Razvan CODRESCU

[1] Petre ?utea a fost inchis intre 1948 si 1953, apoi intre 1956 si 1964. Marcel Petrisor a fost inchis din 1952 pina in 1964 (cu o intrerupere de doar citeva luni, din primavara in toamna lui 1956).
[2] Nu i-a fost dat sa se ingroape la Blaj, cum pretinsese la un moment dat ca si-ar fi dorit, „ca sa pun de acord rasa cu religia”, ci la Boteni, in satul natal (unde i-au ridicat in urma si o statuie, care... nu seamana deloc cu el).
[3] A sperat pina la moarte ca Emil Cioran (pe care-l tinea de prieten apropiat, chiar daca-l stia „certat cu Sfintul Apostol Pavel”) sa-l ajute cu garsoniera de linga Cismigiu in care si-a petrecut ultimele decenii de viata, dar pina la urma i-a fost dat sa moara „chirias la stat”. Mosia lui spirituala a fost insa mai presus de vremuri, iar pe ea a fost si ramine de-a pururi stapin...
[4] A se vedea, in „Anexele” acestui volum, textul intitulat „Despre filosofi si filosofie”.
[5] Cind trecuse chiar printr-o faza marxista, cot la cot cu Petre Pandrea (cel ramas pina la capat, chiar si in timpul experientei penitenciare, „tovarasul de drum” al comunistilor). Mai tirziu se acoperea cu celebra formula: „Cine nu-i comunist pina la 30 de ani, ala nu are inima; cine-i comunist dupa 30 de ani, ala nu are minte”.
[6] Mai ales la Aiud.
[7] Este si titlul celei mai populare carti aparute sub semnatura lui Petre Tutea dupa decembrie ’89 (culegere eteroclita de interviuri si eseuri, ingrijita de Gabriel Klimowicz si prefatata de Marian Munteanu, co-editata de Fundatia Anastasia si Editura Arta Grafica, Bucuresti, 1992).
[8] Iar cind a fost in sfirsit gata, mai toata lumea a cazut de acord ca mai bine n-ar fi fost gata niciodata!