Descriere - Neopatristica

„„Nasterea lui Iisus Hristos e intaia premisa a cugetarii crestine. Ea inseamna inomenirea lui Dumnezeu cu scopul de a indumnezei pe om. Intruparea din ieslea Betleemului in fata careia ingenunchea smerita odata cu magii, suprema intelepciune a lumii vechi si, odata cu pastorii, vesnica naivitate a lumii simple, alcatuieste, astfel, argumentul fundamental, metafizic si fizic totdeodata al perfectibilitatii sufletului omenesc, perfectibilitate al carui ultim termen se cufunda in divinitate. Ieslea Betleemului, care a leganat in noaptea de pomina perfectiunea Dumnezeului-Om, e de atunci incoace Biserica crestina, creatoarea si administratoarea perfectibilitatii in mijlocul societatii omenesti. Crestineste, omenirea e inteleasa ca fiind in fiecare clipa noul nascut, chemat la viata desavarsita prin Biserica, adica prin Iisus Hristos. Sunt chemati si sunt alesi. Cati sunt alesi din cei chemati, – aceasta atarna de atitudinea omului fata de Biserica, fata de Iisus Hristos. Fiindca omul e conceput liber sa aleaga si sa se lase ales. Atitudinea omului liber fata de Biserica a determinat insusi crestinismul istoric, adica istoria Bisericii universale. Iisus cere umilinta, adica lepadare de instinctele egoiste. Omul a venit la dansul punand conditii: conditiile ratiunii omenesti care de cele mai multe ori nu inseamna decat teoretizarea instinctelor egoiste. Aceste conditii pe care ratiunea omeneasca a tinut sa le impuna lui Iisus Hristos se traduc istoriceste in fragmentarea Bisericii crestine, care trebuie sa fie unica si e totusi impartita in specii si varietati: in confesiuni si secte. Faramitarea doctrinei unice a lui Hristos, inmladierea ei dupa feluritele chipuri de intelegere a popoarelor, inseamna refuzul ratiunii omenesti in fata umilintei cerute de Mantuitorul lumii. Cand avantul descoperirilor stiintifice s-a transformat in formidabila intrecere in inventiuni a masinismului modern, ratiunea omeneasca s-a imbracat in orgoliu imperial si noua ei atitudine a insemnat negarea lui Iisus Hristos. A fost atunci o evadare a spiritului uman din Biserica si un refugiu al lui in uzina. Perfectibilitatea pe care o administra Biserica a fost inlocuita cu perfectibilitatea ce se fabrica in uzina. Ea insemna parasirea sufletului in favoarea materiei. Civilizatia veacului nostru, de o stralucire fara seaman, e poate ultimul termen pe care l-a atins perfectionarea materiei in paguba desavarsirii sufletesti. Cel ce stapaneste masina cea mai perfecta, nu e desigur omul cel mai bun in sensul crestin. El poseda un mijloc de captare a fortelor naturii si de subjugare a semenilor lui. De la patronul fabricii pana la soferul care ucide pe trecatorii nevinovati, el exercita o teroare asupra celorlalti si starneste o dusmanoasa indarjire. Aparitia masinii in viata moderna a intensificat pana la nebunie conflictele dintre oameni, dintre clase si dintre popoare. Razboiul mondial, fiul monstruos al masinii nu e desigur si din nenorocire, ultimul nascut al ei. El ne-a aratat insa intaia oara ca unui maximum de perfectiune mecanica ii corespunde un maximum de cruzime sufleteasca: rezultatul ratiunii omenesti dezvoltate pe temeiul supremei negatiuni a lui Iisus Hristos. E spiritul uzinei care a infrant spiritul Bisericii si, ceva mai mult, a obligat feluritele biserici crestine sa lupte unele impotriva altora. Nu se poate tagadui, dupa razboi, o anumita reculegere a spiritului omenesc ingrozit de propriile ispravi. Masina se dovedeste incapabila sa dea orientari sufletesti. Perfectionarea launtrica a omului nu se poate fabrica in uzina. Convingerea aceasta isi face drum. Bratele sangerate de piroanele necontenitei rastigniri, ale lui Iisus se intrezaresc, acolo sus, intinzand iertatoare binecuvantarea mantuirii, chemarea langa ieslea Bisericii.”

„Organizarea internationala a ortodoxiei e totusi o necesitate unanim resimtita. Patriarhatul romanesc poate sa-si ia asupra-si rolul de initiator. Ni s-a parut, pentru motive explicate la vremea lor, ca acest suprem si pios deziderat s-ar putea preciza astfel: transformarea patriarhiei ecumenice, care azi e numai nominal ecumenica, intrʼo institutie internationala cu titular ales prin rotatie din feluritele nationalitati ortodoxe si sinod ecumenic – adica international. El va fi singurul organ autorizat prin care ortodoxia va lua contact cu celelalte confesiuni crestine.”

„Eu pledez pentru Biserica insasi. Socotesc ca oricine isi simte radacinile sufletesti afundate in fiinta misterioasa a neamului romanesc are aceasta elementara datorie. „Cine n-are popor n-are Dumnezeu” – zice Dostoiewski, cel mai adanc romancier al Bisericii Rasaritului. Nu poti pretinde ca iti iubesti poporul daca dispretuiesti asezamintele in care sufletul lui sʼa cristalizat prin veacuri si milenii. Cel dintai dintre aceste asezaminte e Biserica. Inaintea oricarei alte institutii, ea a lamurit din haosul incepturilor sufletul acestui popor. Pana sa fie solidaritate nationala sau solidaritate sociala, constiinta romaneasca a fost solidaritate crestina, nascuta din credinta, din dragostea si din nadejdea ortodoxiei…”

„Criza contemporana e multipla si grea ca niciodata. Asistam – dar nu suntem simpli asistenti – ci participam cu nervii plesnind de incordare la toate falimentele. Ele sunt in jurul nostru si sunt in noi; ne coplesesc rostogolindu-se in prabusiri de catastrofa. Un sentiment penibil, de final, ne apasa si ne contrariaza opacitatea perspectivelor. E ca un vis cand te cufunzi in mlastina gelatinoasa si nu-i nicio creanga deasupra sa-ti agati de ea deznadejdea ori spaima. E criza spirituala? E criza politica? E criza economica? E fiecare in parte si toate deodata. Oamenii de elita, setosi de unitatea superioara a spiritului, o cauta cu ardoare in sistemele filosofice si n-o mai gasesc. E drept ca lumea de azi e plina de filosofi; dar nicio gandire nu se ridica imperiala si dominatoare sa puna ordine si unitate in confuzia si in diversitatea dezolanta a sistemelor. Ele se contrazic si se reduc cel mai adesea la o ciocnire de cuvinte goale si sterpe de sens. Ai zice ca filosofii se joaca de-a ouale rosii cu sistemele lor. Iar in ansamblu, filosofiile timpului nostru, izbite in contradictii, au aspectul unor dezastre de cale ferata, in urma carora raman pe liniile moarte osaturile vagoanelor sfaramate unele de altele… Inlauntrul fiecarei tari – si in special la noi – partidele se sfasie intre ele si se discrediteaza reciproc; la randul sau, fiecare partid se faramiteaza in lupte intestine si se macina in banuieli si grupulete. Procesul de descompunere se prelungeste intre insi, transformand relatiile in dusmanii de moarte… Bizuindu-se pe singurele sale puteri, omul modern s-a crezut un stapan si n-a ajuns decat un salahor covarsit de propriile-i ispravi ca „ucenicul vrajitor” al lui Goethe, care stia formula dezlantuirii elementelor, dar uitase pe aceea a domolirii lor… Reintoarcerea la sensul divin al vietii e singura putinta a eliberarii din infernul contemporan. Si acest secret nimeni altul nu-l detine decat Cel care a biruit moartea si infernul inviind din mormant.”

„Irod nʼa murit. Irod traieste. El sʼa multiplicat prin veac in masura in care crestinismul a cucerit marginile pamantului. Irod inseamna tagada violenta a lui Iisus Hristos… In timpurile moderne, el a fost mai putin imparat si mai mult filosof…”

Academicianul Nichifor CRAINIC (1889-1972)