Descriere - De la Moarte la Viata

Monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite invãtãturi de credintã sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci incãrcate de realitate. In acest context, romanul Pãrintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacã nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, cã este vorba de o autobiografie mascatã de un nume fals si pretextul gãsirii unui jurnal in podul Manãstirii Frãsinei. Putini scriitori s-au incumetat sã se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stãnoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori in manãstire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizeazã o criticã a crizei monahale din perioada interbelicã, prezentand manãstirea nu ca o intrare in Impãrãtie, ci ca o poartã a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor pãcatelor. Astãzi avem in fatã o carte autenticã ce rãspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentand initierea unui tanãr teolog prins intre deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologicã” nu e) si aspiratiile sale de a trãi crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau in stare s-o facã. “Nebunia” de a pãrãsi totul si a intra in manãstire era taxatã ca atare de pãrinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i aflã in manãstire, monahi prin hainã, dar nu prin strãduintã. “Nu mai era nevoie sã mã fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru cã si asa toatã lumea mã considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Pãrintilor din Pateric: cãderea in pãcat, remuscãrile constiintei, pãrãsirea lumii si intrarea in manãstire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahalã si primele bucurii duhovnicesti, diferite incercãri, misunea in lume si reintoarcerea la manãstire. Cu o singurã diferentã: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseazã intre 1940 si 1944, in Romania, Basarabia si Transnistria. Pagini intregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “pãrintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “In clipe de durere, imi gãseam unica intãrire si mangaiere in rugãciune. Ca si in primele luni de la Frãsinei, as fi fost pierdut dacã nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfanta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decat Psalmii lui David. Mã asezam jos, pe podele, intr-un colt de baracã, si incepeam sã mã rog. Dar rugãciunea mea nu era o rugãciune obisnuitã. Rugãciunea mea tasnea din sufletul meu, asa cum tasneste gheizerul din inima pãmantului, manat de un foc si de o presiune grozavã. Numai in primele luni de la Frãsinei mã mai rugam cu atata putere”(pg. 231). Mentionãm cã cel ce se ruga astfel se afla in inchisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia cã tocmai in chinurile de la Frãsinei eu imi gãseam fericirea pe care n-o puteam gãsi nici in cãsãtorie, nici in bunãstare. Si apoi fratele meu nu stia cã si eu sunt logodit, cãsãtorit, indrãgostit. Si asa cum intr-o teacã nu pot incãpea douã sãbii, tot astfel in inima mea nu mai putea intra o altã dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mã cheamã din nou la Frãsinei.... A doua zi am ajuns la Frãsinei, unde intr-adevãr mã asteptau fratii si pãrintii mei iubiti, chiliuta, pãdurea, pãsãrile”(pp. 287-288). Putem considera aceastã carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se gãseste pe tarabe alãturi de alte cãrti de aventuri, care propun o lume a pãcatului. Oricui ii este la indemanã s-o cumpere si s-o citeascã, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Si va constata cã surprinzãtor de interesant, de bine si de folositor. (Maria-Elena Ganciu)