Descriere - Chipul mamei
Acest sinod a stabilit pentru totdeauna cultul icoanelor, a condamnat pe iconomahi ca eretici și vrăjmași ai Bisericii și a hotărât să se reintroducă în mod solemn icoanele în biserici. În duminica I a Postului Mare, sfintele icoane au fost purtate în triumf de către clerici și credincioși și a fost o sărbătoare aleasă pentru tot imperiul. Această zi a fost numită „Duminica Ortodoxiei” și s-a hotărât de către Biserică să fie prăznuită în fiecare an ca o pioasă amintire a biruinței dreptei credințe asupra învățăturilor rătăcite.
Cum vedem, lupta împotriva icoanelor a durat de la 726 până la 842 cu mici întreruperi. Drept-credincioșii au suferit multe persecuții și s-a vărsat mult sânge până să se stabilească definitiv cultul sfintelor chipuri. Mulți luptători devotați au ieșit la iveală în aceste timpuri grele, oameni sfinți care ne uimesc prin curajul lor nețărmurit, între care amintim pe Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Nichifor Mărturisitorul, Teofan Mărturisitorul, Maxim Mărturisitorul, Emilian Mărturisitorul, Mihail Mărturisitorul, Vasilie Mărturisitorul, Teofilact Mărturisitorul și alții care au fost trecuți în rândul sfinților. În aceste timpuri grele, monahii au dat dovadă de multă râvnă și tărie a credinței și merită toată admirația noastră.
La noi, românii, cultul icoanelor a avut o înrâurire foarte mare asupra evlaviei credincioșilor. Datorită domnilor și boierilor din trecut, bisericile și mănăstirile noastre au fost împodobite cu icoane zugrăvite în stil bizantin și atonit și măiestrit îmbrăcate în argint și suflate în aur. Admirăm aceste odoare sfinte când le vedem în monumentele religioase ale ctitorilor. Ni se umple sufletul de duioșie când ne gândim cu câtă evlavie venerau strămoșii noștri aceste obiecte sfinte și cu câtă râvnă păstrau în casele lor asemenea chipuri, dându-le ca prețioasă moștenire fiilor și nepoților lor. Dar nu ne mâhnim mai puțin când ne gândim că astăzi în multe din casele creștinilor de pe la orașe nu se mai găsesc icoane. Mulți dintre orășenii noștri se cred prea culți sau prea sus-puși ca să mai țină în casele lor asemenea lucruri, bune numai pentru cei de jos și inculți, cum zic ei. În locul icoanelor au tablouri, unele chiar obscene, care îți dau impresia că te afli în casa unor necreștini. Unii chiar tratează sfintele chipuri cu puțin respect și vorbesc de venerarea lor cu atâta ușurință, că îți vine mai mult să le plângi de milă decât să-i acuzi. Nu se gândesc deloc cu câtă nevoință, cu cât necaz și cu câtă jertfă a stabilit Biserica închinarea la sfintele icoane și cu câtă râvnă s-au luptat Sfinții Părinți ca această închinare să se facă în liniște și în libertate! Nu-și închipuie cât de mult influențează asupra educației tineretului imaginile sfinților din Biserică! Existența icoanelor în casele creștinilor va denota gradul de credință și de evlavie al celor ce locuiesc în ele. Și ce podoabe mai frumoase pot fi la pieptul copilelor și femeilor creștine, decât cruciulițele și iconițele cu imagini sfinte?
Privind aceste chipuri sfinte, numaidecât ne aducem aminte de ființele pe care le reprezintă și ne dă prilejul ca să ne rugăm cu căldură și să ne ferim de fapte rele.
Citirea prezentei cărți mi-a umplut sufletul de nespusă duioșie și m-am hotărât s-o traduc. Am cerut acordul autorului, domnul Otto von Schaching (Dr. Otto Denk) din Regensburg și domnia sa mi l-a dat cu multă bună-voință. Pentru aceasta îi aduc mulțumirile mele cordiale.
În istorisirea de față se cuprinde un episod din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul și se arată dragostea cea mare a unor persoane credincioase pentru sfintele icoane.
Fie ca citirea acestei cărți să aprindă în multe suflete venerația pentru aceste sfinte odoare și să deștepte râvna pentru credința strămoșească!
Arhiereul Anthim Petrescu-Botoșăneanul
