Descriere - Initierea - Elisabeth Haich

Initierea de Elisabeth Haich este o carte exceptionala ce a schimbat in bine viata multor cititori, datorita intelegerii profunde a vietii.

O poveste intr-o alta poveste, in care descoperim in detaliu cum este pregatita pentru initiere tanara preoteasa, pas cu pas, pe masura intelegerii misterelor universului. Desi este un roman initiatic usor de citit, cartea este extrem de utila datorita prezentarii unor informatii autentice, foarte rar publicate.

Fragmente din cartea Initierea

.... Mi-a revenit atunci in memorie o amintire: aveam sase sau sapte ani cand am auzit vorbindu-se pentru prima oara de moarte. M-am asezat atunci in fata oglinzii ca sa examinez imaginea invizibilului: propria mea reflexie. Inca de pe atunci nu-mi puteam imagina ca va veni o zi cand voi muri si cand nu voi mai exista. Doream sa stiu unde se ascunde acest „eu” ganditor care nu doreste sa moara. M-am apropiat astfel de oglinda pana cand am atins-o cu nasul.

M-am privit in ochi cat mai de aproape posibil, in speranta ca voi vedea acest „eu”! Am vazut in mijlocul ochilor mei o gaura neagra, dar nu am reusit sa ma vad pe „mine”. „Eul” - eu insami - a ramas invizibil, asa cum am crezut dintotdeauna ca este, inca din primele zile cand am devenit constienta pe aceasta planeta. Nu ma puteam vedea nici chiar intr-o oglinda; tot ce am descoperit acolo a fost fata mea, masca mea, si cele doua gauri negre din ochii prin care priveam. Pe de alta parte, stiam ca este imposibil sa nu exist!

- Bine, mi-am spus atunci, dar prin ce vei privi lumea atunci cand ochii tai se vor inchide? - Fara sa ezit, am raspuns:

- Cand voi inchide ochii aici, voi deschide alti ochi altundeva.-

- Dar daca nu te vei regasi imediat intr-un alt corp, daca intre cele doua momente va trece o perioada lunga? Daca va trebui sa astepti o saptamana, luni, ani, sau poate chiar mii de ani?-

- Acest lucru este imposibil, a raspuns fetita micuta care eram la acea vreme, caci nici atunci cand dorm nu stiu la trezire cat timp s-a scurs in timp ce am dormit. Timpul nu exista in somn, si in moarte trebuie sa fie la fel, atat timp cat voi ramane fara un corp. Indiferent daca voi ramane in intuneric - in «nimic» - o saptamana sau o mie de ani, mi se va parea acelasi lucru. Oricum mi se va parea ca am inchis ochii aici pentru a-i deschide dincolo. In «nimic» nu exista timp. Dar este imposibil sa nu mai exist deloc.-

Si astfel, complet linistita, am renuntat la oglinda si m-am intors la jocurile mele.

Aceasta amintire din copilarie mi-a revenit in minte in timp ce priveam - adult fiind - frunzele castanului cazand, ca efect direct al legii reincarnarii. M-a surprins sa constat cu cata spontaneitate si cu cata naturalete putea recunoaste un copil un adevar atat de profund in pofida ratiunii sale prea putin dezvoltate, si fara sa fi auzit sau sa fi citit vreodata ceva pe aceasta tema. Singura modificare pe care as aduce-o astazi se refera exclusiv la termeni: astazi as afirma ca: „conceptul de timp” nu exista in „inconstient”...

In plus, stiam acum ca port in mine amintirea confuza a unei alte persoane care am fost candva. Viziunile din Egipt nu erau altceva decat iesirea la lumina a unor amintiri.

.......

O viziune nu apare decat atunci cand esti ocupat cu altceva...

Intr-o seara din aceeasi vara, dupa ce sotul meu plecase deja, m-am dus la culcare. Am mers mai intai in camera in care fiul meu dormea profund. Apoi m-am culcat si am suflat in lumanare - caci nu aveam inca electricitate - dupa care am adormit.

Nu stiu cat timp am dormit, cand dintr-o data m-a trezit un zgomot, ca si cum cineva ar fi ratacit prin camera. Am luat o lumanare, am aprins-o, si o clipa mai tarziu, m-am repezit dupa o aparitie inspaimantatoare, care imi rapise deja fiul. Era o silueta feminina care semana foarte bine cu imaginea pe care o avem noi despre vrajitoare. Surprinsa de lumina, aceasta a dorit sa fuga pe fereastra, lasandu-se sa alunece pe o funie lunga, legata de pat. M-am aruncat dupa ea si am prins copilul, caruia nu dorea deloc sa-i dea drumul!

Intre noi s-a incins atunci o lupta teribila. Vrajitoarea coborase deja destul de mult pe coarda, de care parea inextricabil legata, ca si cum coarda ar fi emanat din ea sub forma unui curent de energie pe care il alimenta in forta, dar nu a putut continua sa coboare, intrucat eu am prins copilul, dorind cu orice pret sa i-l smulg. Dar si ea tragea cu putere de el! Bietul copil era tras incoace si incolo. Intuitia mi-a spus atunci ca daca voi reusi sa-i smulg copilul, ea va disparea in mod natural. In aceasta lupta apriga, m-am agatat cu disperare si cu toata forta de bietul baietel, pe care vrajitoarea incerca sa mi-l smulga cu aceeasi violenta. Apoi, dintr-o data si fara nici un avertisment, ea i-a dat drumul, a alunecat pe coarda si dusa a fost.

Iar eu?... M-am trezit ingenuncheata langa pat, in timp ce copilul dormea linistit alaturi de mine, perfect calm. Dar lumanarea era inca aprinsa. Oare visasem? Am uitat oare sa sting lumanarea inainte sa adorm? Dar nu, chibritul era inca incandescent, ceea ce dovedea ca tocmai o aprinsesem si ca intreaga scena se derulase cu o rapiditate extrema. In caz contrar, chibritul nu ar mai fi fost inca incandescent.

Inseamna ca nu visasem!

Am stins din nou lumanarea, m-am alungit in pat si am incercat sa imi calmez inima care batea nebuneste. Oare ce insemnau toate acestea? O vrajitoare? Oare exista cu adevarat vrajitoare? De ce erau reprezentate intotdeauna in acelasi fel vrajitoarele de catre artisti si de unde veneau aceste imagini? Cum puteau sa existe „vrajitoare” si de ce si le imaginau intotdeauna oamenii calare pe o matura? Cum era posibil ca ele sa fie reprezentate la fel pretutindeni in lume, daca nu reprezentau altceva decat fructul imaginatiei oamenilor? De ce nu erau ilustrate altfel, de pilda cu copite in picioare, ca si diavolul? De altfel, de unde stiu oamenii ca cel cu copite este diavolul, si nu o vrajitoare? A vazut cineva vreun diavol sau vreo vrajitoare? Si de ce sunt ilustrate ele calare pe o matura? Vrajitoarea pe care o vazusem eu avea un fel de coarda, pe care as fi putut-o confunda usor cu o matura, atunci cand a plecat. O vrajitoare este definita ca o servitoare a „raului”. Acest lucru reprezenta o realitate.

Intelegeam foarte bine ca intreaga scena fusese doar o proiectie a mintii mele. Dar ce anume o provocase? De unde provenea si cum de luase forma unei imagini atat de precise?

Pentru mine totul fusese real, si interesant era faptul ca toti cei care au trait asemenea experiente le descriau in mod similar, ca fiind reale. Cum era posibil ca noi sa avem cu totii aceeasi imagine in subconstient, in masura in care acesta era locul din care provenea ea? Unii vor spune ca totul s-a datorat imaginilor cu vrajitoare pe care le vazusem, explicand astfel proiectia mea mentala. Dar nu era cazul, caci desi vrajitoarea mea semana intr-adevar cu majoritatea celor pe care le vazusem vreodata, am fost surprinsa sa remarc si o serie de diferente notabile.

In fond, de unde provenea coarda aceea ciudata? Eu nu vazusem niciodata ceva similar in vreun desen. Evident, aveam o parere personala legata de ea, derivata din experientele mele de transmisie a vointei de la o persoana la alta. In viziunea mea, era vorba de un curent de energie, sau poate de un curent de vointa? Dar de unde venea acest curent? Din cine emana el? Daca curentul de energie putea fi privit ca un obiect material, oare forma vrajitoarei nu putea fi si ea o simpla idee tesuta in jurul unor forte imateriale? In fond, ce suntem noi, oamenii? De unde provine aceasta forma umana? Nu suntem si noi alcatuiti din curenti de energie, care dau nastere unor forme perceptibile de catre organele noastre de perceptie specializate in acest sens?

Ce este „realitatea”? Numai ceea ce putem atinge? Nu suntem si noi, oamenii, simple proiectii care cred ca reprezinta forme? Iubirea, ura, speranta, disperarea, bunatatea si rautatea nu sunt pentru noi realitati, chiar daca nu au forma?

....... 

- Ce este un practician al Ayurvedei? am intrebat eu.

- Este un om initiat in Ayurveda. Vedele sunt cartile sacre ale indienilor, care cuprind cea mai inalta filosofie de pe pamant. Ele au mai multe parti. Ayurveda este stiinta sanatatii si contine toate secretele corpului uman, ale bolilor, ale metodelor de vindecare si ale principiilor prin care poate fi mentinuta starea de sanatate. Spre exemplu, acesti initiati cunosc de 5-6.000 de ani stiinta inlocuirii organelor bolnave cu organe sanatoase prelevate de la cadavre. Ei au incercat si au reusit operatii dintre cele mai extraordinare. Puteau inlocui un ochi orb cu unul sanatos si chiar un picior intreg, atat la animale cat si la oameni. Ei stiau de mult ca bolile sunt cauzate de miriade de creaturi minuscule, pe care astazi le numim bacterii, si considerau ca aceste bacterii alcatuiesc celulele corpului invizibil al unui spirit demoniac. Pe de alta parte, occidentalii, cu exceptia catorva initiati ca Paracelsus, nu s-au preocupat niciodata sa-si orienteze cercetarile in aceasta directie. Spiritul malefic ia in posesiune o anumita persoana, sau mai multe, pune stapanire pe corpul lor, iar atunci cand aceste persoane intra in rezonanta cu el, ele se imbolnavesc. Exista insa intotdeauna persoane a caror vibratie launtrica nu rezoneaza cu cea a demonului si care nu se imbolnavesc. Ele sunt imune la boala, dupa cum spune stiinta occidentala.

In scripturile sacre ale indienilor se gaseste descrierea tuturor spiritelor malefice ale bolii, care sunt reprezentate in detaliu si in culori. Fiecare din aceste figuri oribile are o infatisare si o culoare caracteristica. De pilda, demonul ciumei este un monstru de culoare neagra. Nu intamplator, aceasta boala mai este numita si „moartea neagra”. Spiritul unei alte boli la fel de mortale este un demon galben, motiv pentru care boala mai este numita si „febra galbena”. Spiritul leprei are un cap care aminteste un cap de leu, si se stie ca poti recunoaste un lepros dupa forma leonina a capului sau. Fata unui lepros aminteste de fata spiritului care il poseda. Pneumonia este provocata de un urias demoniac de culoare rosie, care pare alcatuit din flacari, etc. Orice boala este o posesiune din partea unui demon.

- Stai putin, am strigat eu, intrerupandu-l. Spuneai ca demonul pneumoniei este un urias de culoare rosie? Foarte interesant!

Mi-am amintit atunci de fratiorul meu, pe vremea cand era bolnav si a strigat ca scos din minti, uitandu-se intr-un loc precis din camera: „Mami, mami, omul rosu vrea sa ma rapeasca, mami, ajuta-ma!”, in timp ce manutele sale incercau sa il protejeze impotriva unui dusman invizibil pentru noi, ceilalti, dupa care si-a pierdut cunostinta. Mama spusese: „Ce vede nu este real, este o halucinatie!”.

La vremea respectiva eu am fost singura care si-a dat seama ca pentru copil „omul rosu” a fost real, iar astazi aflam ca el reprezinta pentru indieni o realitate obiectiva pe care ei o cunosc de mii de ani! Caci realitatea nu se limiteaza numai la ceea ce putem prinde cu mainile si la ceea ce putem vedea cu ochii! 

.......

Eram cea de aici, dar in acelasi timp eram si fiinta condusa spre cavou, unde m-am simtit acasa. In cateva minute traisem o experienta in care stiam exact cine sunt, cui apartin, unde ma aflu acasa, pentru ca apoi sa retraiesc niste episoade dintr-o alta viata, dintr-un alt camin, care era exact caminul despre care imi aminteam pe cand eram copil, acolo unde ma simteam cu adevarat „acasa”, si in care „marele om” era de fapt tatal si sotul meu de atunci, „adevaratul” meu tata. Anii care au trecut si acceptarea progresiva a situatiei prezente ma facusera sa ma obisnuiesc cu ideea ca parintii mei actuali erau „adevaratii” mei parinti. Dar ciudata impresie ramasese de-a pururi gravata in subconstientul meu si iesea acum la iveala. Era surprinzator ca lucruri care mi se parusera evidente atunci cand le-am „retrait” mi se pareau acum bizare. Cele doua atitudini se aflau intr-o opozitie evidenta. De pilda, stiam ca este perfect normal sa fiu in acelasi timp fiica si sotia tatalui meu – faraonul – resimtind acest lucru ca pe o onoare. In situatia prezenta aceasta idee ma soca, intrucat educatia moderna imi sadise in suflet principii morale complet diferite. Dar la epoca respectiva ele nu erau deloc imorale, ci pareau complet normale. Daca sotia faraonului murea, iar aceasta nu avea o sora, el isi ridica fiica la rangul de sotie. Era imposibil sa plaseze pe altcineva, strain de familia sa, deasupra fiicei sale in rang. Deci, cine altcineva decat ea putea sta alaturi de regalul ei consort ca sotie si regina? Ce era imoral in asta? Dimpotriva, ar fi parut imoral sa introduci o straina in sanul familiei. Imi aminteam de atatea lucruri, indeosebi de Templul in care fusesem de atatea ori, dar mai erau multe aspecte care imi ramasesera neclare. Nu stiam de ce eram asezata in giulgiu, incercuita de centuri, de ce fusesem introdusa in mormant? Si cui ii apartinea acea voce familiara? Cui? Un zid parea sa imi blocheze accesul la propriile mele amintiri si, ori de cate ori ma fortam sa imi reamintesc, ceva ca un curent electric se opunea. Nu puteam regasi drumul catre propriul meu trecut!