Descriere - Slava lui Panaiotakis

Romanul pe care il tii in mana, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al vesnic pomenitului monah Gherasim, in lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am gasit in biroul lui dupa plecarea la Domnul, pe care le-a tinut ascunse si nu le-a publicat niciodata. Nu se stie de ce. Poate ca unele din personajele descrise, care i-au povestit intamplarile, n-au vrut sa fie publicate inainte de moartea lor. O povestire simpla, incantatoare si atragatoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mica, al carui sfarsit depaseste orice morala omeneasca.

Il vazu pe Panaiotakis intr-un tinut frumos. Cu aceleasi trasaturi urate, doar ca acum parea foarte frumos si chipes. Avea o blandete care putea domestici si lupii, si sacalii, si oamenii. Panaiotakis zambea si imbratisa pe toata lumea si pe tanti Maria. Se apropie de ea fara sa calce pe pamant. Il purta un mic nor luminos. Se opri in vazduh si ii spuse cu blandete negraita: „Iti multumesc pentru pomenire, tanti Maria, iti multumesc foarte mult!”.

Tulburarea si bucuria o umplura pe tanti Maria, de parca ar fi atins-o insusi Dumnezeu cu mana Lui. Insa nu apuca sa faca nimic, sa se miste, sa vorbeasca, sa se dezmeteceasca, si Panaiotakis paru ca pleaca. Se pierdu doar pentru o clipa si tanti Maria vazu ca apare ceva nemaivazut, un car minunat si imbracat in lumina. La orizont se ivi un nor urias, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternica, dar nu te orbea. Doar te infasura si te simteai si tu luminos, stralucitor, plin de iubire… Norul urias se rostogolea cu viteza, dar tu il vedeai mult timp cum trece. Si in el avea carul. Carul era tras de patru cai albi si inaripati. Cai atat de balani si de mandri nu mai fusesera vazuti. Zburau de nu atingeau pamantul si aveau ceva din ceea ce au ingerii: putere, frumusete, miscare supla. In potcoavele lor stralucea aurul, hamurile si curelele… toate din aur si argint. Iar pe ei, presarate din loc in loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul stralucitor. Trupurile lor puternice si lucioase sfasiau norul, iar picioarele lor indoite taiau atmosfera si strabateau spatiul. Daca e sa vorbim si despre carul pe care-l trageau caii, acesta nu poate fi descris. Depasea hotarele frumusetii si stralucirii. Ce bogatie, ce stralucire, ce puf pe scaune…! Scari din aur, siruri de margaritare de jur-imprejur, care straluceau si orbeau universul. O bucurie a ochilor, o betie nespusa, pe care nici n-o poti visa… Un asemenea car minunat trecea prin fata ei. Iar in mijloc… da, in mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul si blandul Panaiotakis! Tanti Maria nu se insela. Panaiotakis statea in mijlocul carului. Avea si cocoasa, si umflatura din piept. Dar nu aratau urat. Stralucea intru totul, radea cu totul, iubea cu totul. Lumina iesea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, dupa cum nici privelistea lui nu orbea. Venea si se intindea deasupra ta si deveneai bucurie, lumina, iubire, precum Panaiotakis. Aflata in aceasta stare, tanti Maria putu sopti:

— Tu esti, Panaiotakis?

Si auzi bland:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? il intreba ea.

Iar pribeagul ii raspunse tandru:

— E, nu fi mirata… si jos, pe pamant, deseori asa eram, dar voi acolo nu ma vedeati…