Descriere - In logica stiintelor criminale

Dintru inceput, aducem la cunostinta cititorului ca aceasta lucrare este una de sinteza. Perspectivele din care au fost abordate subiectele tratate includ Noul Cod Penal si Vechiul Cod Penal (printr-o analogie), drept procesual penal comparat, proceduri speciale, drept executional penal, infractiuni prevazute in legi speciale, investigarea fenomenului criminalitatii organizate, metodica, tactica si tehnica criminalistica, psihologie criminologica, elemente de psihologie penitenciara, psihiatrie si psihopatologie clinica. Autorii au avut in vedere integrarea cunostintelor acelor studii si formari profesionale intr-un corpus metodologico-stiintific in care fie magistratul, fie avocatul sau procurorul, fie studentul la psihologie, drept, sociologie, medicina sau criminologie sa poata apela cu perspicacitate, tenacitate si chiar ochi critic. Elementele supuse dezbaterii pe tema criminalitatii sunt un scurt exemplu de acceptare a pluri-, inter- si transdisciplinaritatii care coboara tot mai mult in spatiul juridic.

Orice magistrat are in vedere ca, pentru individualizarea calitativa a pedepsei, adesea este nevoit sa recurga la starea de „dispozitie” (regasita in coping si strategiile de coping din psihologie) in sentintarea acesteia. Ori, individualizarea calitativa a pedepselor stipuleaza tocmai un alt tip/soi de expertiza, cea psihologic-criminologica sau psiho-criminologica (diferita in forma de cea medico-legala, dar apropiata de fondul acesteia), stiindu-se ca expertiza medico-legala vizeaza patologia/psihopatologia persoanei, pe cand expertiza psiho- criminologica aspectele ce tin de recidiva persoanei, chiar daca vorbim sau nu de o boala psihica implicata. Dar ce sunt strategiile de coping? Influentati de latura psihologiei si a psihopatologiei clinice, mai ales in cadrul diverselor expertize care sunt cerute si se efectueaza in planul penal si civil, am ajuns la concluzia ca cea mai buna forma de exprimare a tendintei juridicului de a se ralia si laturii calitative (umane) in actul deciziei din procesul justitional (pe langa psihologia martorului, a marturiei – mincinoase sau nu – sau al interogatoriului judiciar) se poate realiza prin apel la puterea analogiei. In psihologia clinica, psihologul clinician face adesea referire (atat in teorie cat si in practica, mai ales in redactarea raportului psihologic, cand poate directiona si trimite la psihoterapeut persoana respectiva) la mecanismele de aparare si/sau la strategiile de coping. Sau asa ar trebui. Parerile sunt impartite in literatura de specialitate, cel mai adesea aratandu-se ca mecanismele de aparare sunt folosite mai ales de catre terapiile psihodinamice, pe cand strategiile de coping de terapiile cognitive, comportamentale si cognitiv-comportamentale. Neintrand in profunzime aici, aratam doar ca unii specialisti din spatiul psihologiei (Jerome Blackman) afirma ca mecanismele de aparare sunt mai mult de o suta, alti autori sau cadre universitare afirmand ca exista doar un singur mecanism de aparare.

Sa revenim la intrebarea principala: cum se definesc strategiile de coping? Din perspectiva psihologiei si a psihopatologiei clinice, am ales acel punct de vedere, acea definitie de plecare in demersul nostru considerata cea mai potrivita: aceea a lui Lazarus si Folkman. Lazarus si Folkman (1984) definesc coping-ul ca ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne si externe care ameninta sau depasesc resursele unui individ. Chiar daca tipurile de coping sunt de mai multe feluri – centrat pe emotie (vizand reglarea tulburarii emotionale), centrat pe problema (vizand gestionarea problemei aflate in prim-planul psihic al persoanei), centrat pe evitare (vizand reducerea tensiunii emotionale prin apelarea la fuga, refuz, resemnare, evitare, impotrivire etc.) si centrat pe vigilenta (vizand tot ceea ce este actiune in viata subiectului, ca modalitate de a fi „la zi” cu tot ceea ce ii poate oferi satisfactie: cautarea informatiilor, a mijloacelor, a sustinerii sociale etc.), itemii discutati in diferitele instrumente de evaluare a coping-ului pot cuprinde o serie de problematici si de strategii prin care se pot face fata problemelor (situatiilor noi/vechi fara iesire). Dar ceea ce ne intereseaza cel mai mult este ideea conform careia coping-ul este perceput ca o trasatura stabila de personalitate/raspuns la anumite situatii stresante specifice: coping-ul este studiat din ce in ce mai mult intr-o perspectiva integrativa, care tine cont deopotriva de abordarea tip „dispozitie” si de abordarea tip „context”. Prin extrapolare, avand la baza acest model si exemplu, putem afirma ca interventiile autorilor, pe langa literatura de specialitate in domeniul dreptului citata (intr-o continua dinamica) au vizat acele „locatii-cheie” juridice in care psihologia si criminologia ar trebui mult mai bine/mult fructificate pentru a) om, ca persoana si membru al unei societati cu standarde tot mai inalte si confuze, b) pentru societate, ca si colectivitate care decide, prin norme, legi, prejudecati, stigme si stereotipii, soarta unui membru al ei si c) pentru justitie, ca entitate de sine statatoare care concura, prin toti membrii ei, la asumarea unor decizii cand aplaudate, cand vehement combatute.

Suntem convinsi ca aceasta lucrare nu schimba foarte mult din datele problemelor actuale din sistemul de justitie, dar credem ca lasa „firimiturile” necesare unor demersuri de lege ferenda pe care nu le vom initia in aceasta lucrare. Acum ne-am dorit exersam traditionalul cu noul in materie penala, procedural-penala, juridica, criminologica, psiho-criminologica, jurisprudentiala, criminologic-criminalistica. Pentru aparitia acestei lucrari, autorii le multumesc si le sunt profund recunoscatori profesorului si ex-procurorului, actualmente avocat conf. univ. dr. Ioan Poiana, cadru didactic al aceleiasi Universitati, expertului criminalist, psihologului si psihiatrului lect. univ. dr. Hadrian Vaida, membru al Comisiei de „Securitate, Ordine Publica si Aparare Nationala” din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania pentru indicatiile, completarile si incurajarea acestui demers. Nu in ultimul rand, prietenului conf. univ. dr. psiholog Adrian Rosan, cadru didactic la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei a Universitatii „Babes-Bolyai” pentru sprijinul moral neconditionat. Pentru corectari, recorectari si sugestii autorii multumesc colaboratorului permanent, Carmen, fara de care nici aceasta lucrare n-ar fi primit structura si coerenta actuala.

Autorii