Descriere - Chira Chiralina - Panait Istrati

Chira Chiralina. Prezentare:

Istrati este un oriental, si darul povestirii este,in adevar,principala sa caracteristica. Insusirea aceasta se vadeste cu limpezime mai ales in Chira Chiralina,unde autorul renunta la formula romanului psihologic,cladit pe un conflict si culminand intr-o catastrofa, sustinut adica de un interes dramatic pentru a reveni la forma propriu-zisa a povestirii, unde interesul se concentreaza asupra episodului.imprejurarile vietii lui Dragomir nu inainteaza furtunos catre deznodamantul final,ci se desfasoara cand mai incet,cand mai grabit, dupa ritmul special al momentului. Sarsitul cartii nu coincide cu epuizarea interesului;la ultima fila doresti inca sa asculti mai departe... Povestire si experienta facand una ,Chira Chiralina este un document omenesc de primul ordin. Panait Istrati: Dialectica raportului cu lumea exterioara sau cu propria interioritate...
In demersul nostru de prezentare a contributiei lui Panait Istrati la mersul literelor romanesti, franceze si europene, va propunem o incursiune in destinul sau literar, servindu-ne de biografia cu totul picaresca a acestuia. Vom reusi astfel sa evitam prejudecati de valorizare furnizate de spirite culturale, precum cea formulata de Mircea Eliade, conform careia:„Istrati este un mare scriitor, poate chiar cel mai mare nuvelist european dupa Maxim Gorki, dar nu e cel mai mare scriitor roman. Chiar daca lasam la o parte un romancier genial ca Liviu Rebreanu, exista mai multi scriitori romani contemporani care sunt cel putin la fel de valorosi ca Panait Istrati: avem, de exemplu, pe Mihai Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Pavel Dan etc.“ De altfel, metoda noastra are in vedere stabilirea unor referinte exacte in spatiul destul de eterogen al receptarii personalitatii si operei„scriitorului roman de expresie franceza“– cum se recomanda chiar el.

Chira Chiralina

„Chira Chiralina. Povestirein trei parti“ a fost publicata pentru prima datain revista Europe, la 15 august 1923, la Paris,in limba franceza.In limba romana aparein 1924, la Editura Adevarul,intr-o traducere anonima, republicata,in 1934.
Grupate sub titlul„Povestirile lui Adrian Zografi“, cele trei capitole ale textului lui Panait Istrati sunt:„Stavru“,„Chira Chiralina“si„Dragomir“.
Tehnica povestirii la Istrati este una de tip traditional, delimitand de la buninceput spatiul si timpul, dar mai ales, afirmand pozitia de control al actiunii ce apartine personajului narator. El este povestitorul. Cadrul naratiunii este povestea eroica a lui Adrian Zografi, iar destinul, aventura existentiala a lui Stavru, este trama povestirii. Zografi este prototipul individului enigmatic, fara istorie personala, ce vine de nicaieri, pentru ca e„copil din flori“. Destinul sau se intersecteaza cu cel al lui Stavru, personaj exotic si misterios, tipul calatorului, a carui viata are determinari spectaculoase. Adrian Zografi, Stavru si prietenul acestuia, Mihail, pornescintr-o odisee ale carei popasuri vor servi drept pretexte pentru revelarea povestilor de viata ale celor chemati sa participe la experienta romantica de a trai.
In primul capitol („Stavru“), scindarea dramatica a personalitatii eroului (Dragomir, ce-si spune Stavru sau domnul Isvoranu), pe de o parte cu orientari homosexuale si pe de alta dornic sa-siintemeieze o familie, este pretextul drumuluiinapoiintara, dupa un lung periplu initiatic. Suntemin a doua jumatate a secolului al XIX-lea, timpul calatorilor romantici. Neacceptandu-si statutul,incerca si reuseste sa patrundaintr-o familie burgheza, specific dunareana, casatorindu-se cu angelica Tincuta, victima a falsificarii identitatii si orientarii sexuale a lui Stavru.
Dragomir seindragosteste sincer de fata, relatia lor fiind reciproca:„In timp ce povesteam, tatal adormise, dar Tincuta era mai miscata ca totdeauna. Pentruintaia oarain viata mea ma gasii atunci singurinaintea unei fete frumoase, care ma privea cu ochi iubitori, umezi, scanteietori. Aplecandu-se catre mine, ea ma lua de mana si zise cu o voce mai melodioasa ca sunetele viorii:
– Spune-mi, domnule Isvoranu, ai fiin stare sa iubesti ca tiganul Trandafir?“
Adevarata identitate este tradata de incapacitatea de a-siimplini datoria conjugala si de depozitia unui martor, eroul devenind subiectul unui scandal ce-l obliga sa fugain strainatate,in vreme ce Tincuta se sinucide.
Partea a doua a romanului („Chira Chiralina“), cea mai importanta si mai interesanta,incepe printr-un captatio benevolentiaein stil boccacian:„In crangulin care caruta celor doi negustori se oprise pentru masa de amiaza, Stavru se lasa rugat de tovarasii lui, care, de o ora cereau sa le spuna povestea copilariei lui si a surorii, pe care o evocase lainceputul povestirii lui din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, caci sufletulii era dispus sa evoce aceasta departata amintire, dar asa seintampla cand vrei sa te atingi de zagazurile ruginite ce opresc trecerea apelor trecutului:iti place sa te lasi rugat.“
Cadrul initial, cu ascultatorii chemati sa fie atenti la poveste, este doar un preambul formal, interesul fiind conservat pana la sfarsitul acestei parti, care se termina cu rapirea fratilor (Chira si Dragomir) de catre turcul Nazim Efendi. Amintindu-si de cei doi, Stavru le promite la sfarsitul capitolului o continuare:„Alta data va voi povesti peripetiile ratacirilor melein cautarea Chirei, care– pe data ce ajunseram la Constantinopol– fuinchisaintr-un harem. Eu trebuii sa maincovoi placerilor respectabilului meu binefacator, si fusei pervertit pentru totdeauna.ªi pentru totdeauna o pierdui pe scumpa mea surioara, cu toate ca, fugind dupa doi ani de zalogire, am cautat-o timp de doisprezece ani de-a randul, vanzand salop.“
ªi totusi, Adrian si Stavru seintalnesc la Cairo,intr-o cafenea evreo-romaneasca, loc cosmopolit, frecventat de indivizi de toate conditiile si de toate moralitatile. Poate, sub influenta contextului, Adrianisi arata interesul pentru un individ ce-i pare necunoscut:„Cata asemanareintre omul acestasi Stavru!“ gandi el,in vreme ce mancastiuca. […] Aveaininfatisarea lui acele stigmate respingatoare care produc dezgust. Totusi, fara a banui existenta vreunui Stavruin Egipt, Adrian se simtiinduiosat pentru acest batran stingher, tacut si nepasator“.
Finalul romanului nu estesi sfarsitul povestii. Caintr-o opera aperta interesul pentru destinul dramatic al eroilor este continuat de ascultatorin buna traditie a folclorului romanesc, adica a literaturii orale; pentru ca autorul,in viziunea lui Tudor Vianu, refuza„dibacia literara care utilizeaza gradatia, com-plicatia, amanarea deznodamantului. […]. O lipsa totala de artificii care gresit ar putea fiinteleasa ca o lipsa de arta“.
Adrian este cel care (ne) spune istoria lui Stavru, propunandu-ne un contract de atasament cu povestirea, ceinseamna subjugare si dependentain acelasi timp, un„discursindragostit“. Totul pentru ca avemin discutie o stiinta a captarii interesului pentru povestire, ce vizeaza seducerea ascultatorului: prima data Stavru povesteste singur, fara a fi rugat,inimprejurari deja cunoscute, pe urmainsa e nevoie tot mai mult de insistenta lui Adrian. Ultima data se lasa chiar ignorat, speriind ascultatorul-cititor ca nu mai urmeaza povestea. Corina Ciocarlie,„incercand sa schiteze o posibila pragmatica a vorbirii personajelor“, comenteaza pe larg discursul seductiei,„inteles ca transformare a imaginarului celuilaltin vederea instalariiin punctul cel mai intens investit cu dorinta“.
Motivele fundamentalein„Chira Chiralina“ sunt cel al calatorieiin spatii exotice si cel al fatalitatii destinului. Eroii lui Istrati sunt spirite nomade, romantice, au nevoie de spatiu si suntin permanenta guvernati de tentatia miscarii.
Motivul drumuluisi al calatorului sunt o constantain constructia personajelor istratiene, a caror obsesie a libertatii vorbeste despre conditia romantica a cautarii de sine. Drumul este destinic, reminiscenta a ritualurilor de initiere. Vagabondul este si el un exponent al mobilitatiiin sine. Pe traseul cautarii, singuratatea este o constanta receptata ca forma punitiva, caci necesitatea de socializare a eroilor este permanent blocata de imoralitatea si atitudinea antisociala a acestora, fapt ce confera si tragismul istoriilor existentiale ale personajelor.
De aceea, a fost nevoie de o alta lume creata pentru a compensa decaderea; aceasta alta lume este spatiul exotic, exponential pentru frumusetea lumii,inrudit prin semne comune („+ libertate“,„+ protectie“) cu pasiunea pentru calatoriain sine.
Tehnicile narative care definesc povestirea (caracterul ternar al acesteia, timpul foarte elastic, ritualurile povestirii etc.) sunt dublate de o perceptie, ce desemneaza o modalitate subiectiva de realizare a portretelor, bazata pe sintetizarea informatiilor colectate auctorial. Stilul istratian se defineste prin spontaneitate si, implicit, prin autenticitate, care, la nivel lingvistic, este marcata de ocurente lexicale din sfere semantice foarte variate. Rezultat al unei fuziuni„intre eposul popularsi eposul oriental al celor o mie si una de nopti“ (Perpessicius),„Chira Chiralina“ este cu certitudine cea mai cunoscuta bucata literara istratiana,incadrabilain tipologia literaturii de calatorie si aventuri, dar siin posibile contexte ale prozei romantice, istorice, psihologice sau chiar naturaliste.

De ce este nevoie azi de o noua lectura a operei lui Panait Istrati si nu de un demers de scoatere din raft a unui„dosar clasat“?
Vom raspundein finalul descinderii noastrein universul istratian la aceastaintrebare. Critica romaneasca interbelica l-a ignorat pe Panait Istrati, i-a contestat statutul de scriitor si i-a adus acuze de ordin moral. Astfel, pentru Pompiliu Constantinescu, polemistul, militantul Panait Istrati pare antipatic, contradictoriu, chiar dubios moral. Alteori, l-a acceptat doar ca pretext pentru o pledoarie pro domo, cain cazul studiului tezist al lui H. Sanielevici, publicat la Editura Adevarulin 1924 sub titlul„Clasicismul proletariatului. Panait Istrati“.
Franta celui de-al doilea deceniu al secolului XX, Franta ce trecuse tocmai prin experienta primului razboi mondial, a gasitin Istrati un debuseu aproape firesc pentru cautarile evazioniste, metareale, pe care scrierile sale le satisfaceau, dar si o concordanta cu faptul ca seinscriain curentul generatiei stangiste.In Romania interbelica el e vazut ca un strain si, de la un punctincolo, ca un proscris,in buna masura din cauza convingerilor sale socialiste pe linia tezelor lui Henri Barbusse– internationalistesi pro-sovietice.
Interzisin Romaniain anii realismului socialist ca scriitor ostil Uniunii Sovietice, e„reabilitat“in epoca dezghetului prin demersurile unui istratolog ales sa faca reparatia, Alexandru Oprea, autor al unei monografii despre Panait Istrati publicata de Editura pentru Literaturain 1964.
Cea mai importanta contributie la studiul critic al operei lui Istrati o reprezinta cartea lui Mircea Iorgulescu, din 1986, care areinsa, si ea, structura unei polemici destul de virulente cu Alexandru Oprea, cu cliseele si falsele legende careilinfatiseaza pe Istrati ca pe un minor si fascinant scriitor pitoresc, feeric. Persistenta acestor clisee se datoreaza, scrie cuindreptatire Mircea Iorgulescu, faptului ca Istrati, ignorat de criticii de autoritate, a fost„lasat pe mana articlierilor de serviciusi a specialistilorin dosaresi reabilitari“.
Intr-adevar, saracia unei bibliografii critice de substanta, adica foarte putinele studii serioase dedicate operei, contributiei lui Panait Istrati, are si o explicatie care vorbeste despre incapacitatea noastra de a constitui o editie critica a operei sale.In afara de cartile lui Al. Oprea (cea citata, din 1964, reeditata cu adaugiriin 1967,si„Panait Istrati: dosar al vietii si al operei“, Editura Minerva, 1976si 1984), mai sunt foarte putine: brosura din 1944 a lui Al. Talex, mai multinceputul unui demers monografic, studiul didactic al Gabrielei-Maria Pintea („Panait Istrati“, Editura Cartea Romaneasca, 1975) sau cel eseistic al lui Zamfir Balan („Panait Istrati: tipologie narativa“, Editura Istros, Braila, 2001). Ar mai fi de notat si volumul scris de Mihai Ungheanu,„Panait Istratisi Kominternul“ (Editura Porto-Franco, Galati, 1994), ce este tributar unui discurs protocronist.
O monografie Istrati ar trebui sa porneasca de la observatia ca omul si opera suntin acest„caz“ doua elemente care se genereaza unul pe celalalt fara ca totusi sa se confunde si fara ca scriitorul sa fie„deposedat de biografie“.
Vorbind despre„intoarcerea autorului“in literatura, Mircea Iorgulescu notain„Celalalt Istrati“ (Editura Polirom, 2004) ca„autorul [...] traieste chiar si atunci cand biografia lui este imposibil de reconstituit, traiestein opera, la toate nivelurile siin toate straturile, traieste prin cititori. Nu stim nimic despre Homer, dar autorul Iliadei devine prezent ca fiinta umana inconfundabila candii citim epopeea“.
Cu un destin la fel de nelinear cum a fostsi propria existenta, receptarea critica a operei istratiene, aluvionand argumente deopotriva politice, morale si estetice, trebuie sa paraseasca tentatiile istoricizante care au condus catre rezultate paradoxale: un Istrati interzis pentru anti-sovietisme, un altul oportunist, ori unul evazionist. Iar eroarea, perimarea acestor judecati este cu atat mai clara cu cat recitirea operei de fictiune si a memorialisticii istratiene ne este prilej de observatie a unui tip de vitalitate literara ce armonizeaza doua extreme: poeticul, profund inspirat de fabulosul lumii dunarene, si realismul incisiv, angajatin schimbarea ordinii mondiale.   

Lucian Pricop