"La revedere, pe maine!" este ceea ce ii uneste pe doi copii, singuratici si introvertiti, ciudati pentru majoritatea. Dar oare nu sunt toate prieteniile bazate pe acele lucruri unice pe care le au cei doi in comun si care ii diferentiaza de restul lumii? Au senzatia ca se cunosc dintotdeauna si, dupa multi ani, naratorul nici nu-si mai aminteste circumstantele intalnirilor lor.

Inca de la inceput impartasesc senzatii, si mai putin cuvinte: "am mers de-a lungul grinzilor orizontale (…) cu bratele intinse, echilibrandu-ne ca acrobatii de la circ pe sarma. Am fi putut cadea pana la parter (…) dar nu s-a intamplat." Dialogurile lor sunt absolut normale pentru doi baieti de varsta lor, doar ca lipseste ironizarea reciproca specifica. Pare ca fiecare il intelege pe celalalt fara a-l judeca, insa se dovedeste ca tacerea nu e intotdeauna cea mai buna modalitate de acceptare. "In orice caz, nu i-am spus lui Cletus despre corabiile mele inecate, cand stateam pe schele si ne uitam in jos la intregul cartier, si nici el nu mi-a povestit despre ale lui."

"La revedere, pe maine!" este intelegerea tacita, replica ce mentine vie prietenia lor, de la zi la zi. Pana intr-o anume seara, in care cei doi isi vor lua ramas bun pentru ultima oara. "Am fost despartiti de un foc de pistol." Ceea ce i-a despartit in mod indirect a fost crima comisa de Clarence Smith, tatal lui Cletus, asupra amantului sotiei sale, Lloyd Wilson.