Descriere - IMPERIUL SEMNELOR

Din ciclul „Un occidental spunea: ~Ce naspa-s occidentalii, ce cool is orientalii~” , va prezentam o achizitie de anul trecut, frumoasa, cartonata, colorata, cu marimea variata a fonturilor, ptiuu sa nu fie deocheata...

Barthes a plecat putin (sau mai mult?) prin Japonia si a fost cu totul fascinat de... tot. A simtit dupa aceea o nevoie crunta sa puna tot ce l-a fascinat in directa opozitie cu ce se intampla pe la noi europenii, pentru a „contesta societatea noastra”, care este si scopul declarat al micului eseu. El simte un fior pe spinare care-i inspira neincetat ideea ca societatea noastra trebuie constestata, si nu putem face asta fara a gandi limitele limbii prin care vrem sa o facem (p. 15).

Daca sunt de acord cu a doua parte a ideii, prima imi ridica numeroase intrebari, de genul: de ce atata ardoare in a contesta societatea noastra si a o lauda pe a lor? Numai Barthes stie raspunsul:

In primul rand la occidentali life sucks pentru ca noi mai si mintim. Si minciuna aici este adoptata in sensul ei larg: la noi exista corpuri (da, corpul meu, corpul tau s.a.m.d.!) care exista dar nu ar vrea sa existe, se desfasoara dar nu ar vrea sa o faca, actioneaza desi nu ar actiona, se daruiesc desi nu s-ar darui, de unde exista la noi si isterie si narcisism in ideea de a te darui. Lucru care nu exista, vezi domnule, la orientali. Si asta ii place la nebunie lui Barthes.

La occidentali totul trebuie sa ascunda ceva; de exemplu politetea este privita si „predata” ca un acoperis de maniere, in timp ce la orientali orice forma este goala si tocmai prin aceasta inlocuieste chiar si religia (p. 70). La orientali e mai bine deci, pentru ca „ritualul e fara dumnezeu”.

Prin urmare, noi occidentalii cand interpretam ceva dorim intotdeauna sa strapungem un sens, pe cand, iata, la japonezi haiku-urile de exemplu cer ca orice interpretare sa fie suspendata si limbajul trebuie „neprovocat” atunci cand le citim. Mi s-a parut in particular amuzanta secventa in care Barthes e atat de suparat pe noi pentru ca tot interpretam si interpretam si el ne spune ca nu ar trebui sa interpretam, interpretand un haiku de-al lui Bashô si speculand ca de fapt autorul sau vrea sa zica exact ceea ce el tocmai a scris adineauri (p. 76).

De aici imi ramane sa deduc ca, de fapt, conflictul sau contrastul dintre Occident si Orient asa cum ni-l prezinta Barthes, este o exteriorizare a unui clivaj interior de-al respectabilului autor. El ajunge chiar sa faca unele comparatii mai deocheate – pentru ca multi occidentali au cearcane si el nu a vazut niciun oriental cu asa ceva, noi europenii suntem intotdeauna „obositi, apatici, erotici”. Autorul nostru lauda, in contrast, faptul ca la japonezi nu exista nuante si ca au „chipul mai degraba scris negru pe alb decat pictat” (p. 101)

Orientalii sunt atat de „cool” pentru ca, pana la urma, la ei nu exista individualitate! Sau cel putin daca exista, ea „este dispua in marea sintagma a corpurilor”, si nu exista ca la noi, niste bestii care ne inchidem in noi insine, sau ne simtim individuali numai atunci cand suntem victoriosi sau cand suntem in competitie cu cineva.

Pentru Barthes pana si ochii nostri sunt plini de ascunzisuri, ferestre catre altceva (bleah, pana unde au ajuns occidentalii astia cu interpretarea si poezia lor interpretabila!), in timp ce „chipul japonez e lipsit de ierarhie morala” (p. 111). Desi nu vad cum exact aceasta diferenta se constituie ca o „critica a societatii occidentale”, dupa ce am citit acest eseu nu-mi ramane decat sa le urez mult succes discipolilor lui Roland-occidentalul-fermecat-de-Orient in a manca multe lucruri exotice si in felurite modalitati la fel de exotice, in a vizita tot exoticul pe care-l pot vizita, in a face ceea ce in mod normal acasa nu fac. A da, am uitat: dupa ce v-ati plictisit de umblat, mancat si vazut, mai criticati si voi oleaca Occidentul!

Nr. de pagini : 120
Anul aparitiei : 2007