Descriere - Intriga matrimoniala

Primul roman al lui Jeffrey Eugenides, dupa bestsellerul 'Middlesex'. Vechiul triunghi amoros revine in limbajul noii generatii.


Jonathan Franzen: „Jeffrey Eugenides este un mare talent si un autor altruist: e generos cu cititorii lui, caci le spune povesti ce-i cuceresc fara gres, dar si cu personajele sale, care ajung la ananghie, se zbat, sufera si se caiesc asa cum o fac toti cei pe care ii iubim cu adevarat, dobindind iertarea noastra.”


FRAGMENT IN AVANPREMIERA
Apartamentul emitea un mesaj. Mesajul era: sint orfan. Abby si Olivia o intrebau pe Madeleine ce face cu Leonard, dar nu le putea da nici un raspuns. Nu faceau nimic. Ea mergea la el, se intindeau pe saltea, iar Leonard o intreba ce face – si chiar voia sa stie. Ce faceau? Ea vorbea, el asculta. Apoi el vorbea si ea asculta. Nu mai cunostea pe nimeni – si cu atit mai putin un barbat – care sa fie atit de receptiv si sa asimileze totul. Banuia ca stilul de psihanalist al lui Leonard era rezultatul unor ani intregi de psihanaliza si, cu toate ca una din regulile ei era sa nu se combine niciodata cu tipi care frecventau psihanalisti, Madeleine incepea sa-si reconsidere interdictia. Acasa Madeleine si sora ei aveau o vorba pentru conversatiile serioase, profunde. Spuneau ca „au una grea”. Daca se apropia de ele vreun baiat in timp ce vorbeau, fetele se uitau la el si il avertizau: „Avem una grea”. Iar baiatul se retragea. Pina era gata. Pina trecea greul.

In relatia cu Leonard era ca si cind ar fi avut tot timpul una grea. Cind era cu el, Leonard ii acorda toata atentia. Nu se uita fix in ochii ei si nici n-o sufoca, asa cum facuse Billy, dar ii comunica clar ca e disponibil. Nu dadea multe sfaturi. Doar asculta si murmura linistitor.

Oamenii se indragosteau deseori de psihanalistii la care mergeau, nu-i asa? Chestia asta se chema transfer si trebuia evitata. Dar daca te culcai deja cu psihanalistul si canapeaua lui se transformase deja in pat?

In plus, nu erau toate grele – alea grele. Leonard era amuzant. Spunea povesti hilare cu o voce din cele mai serioase. Capul i se infunda intre umeri si ochii i se umpleau de tristete pe masura ce-si rostea taraganat propozitiile.

— Ti-am spus ca stiu sa cint la un instrument? in vara in care au divortat, parintii mei m-au trimis la bunici, in Buffalo. Vecinii de alaturi, familia Bruveris, erau letoni. Amindoi cintau la kokle. stii ce e aia? E un soi de titera, in varianta letona. in sfirsit. Eu ii tot ascultam pe domnul si doamna Bruveris cintind la kokle in curtea de alaturi. E un sunet uluitor. Salbatic si insufletit pe de o parte, dar melancolic pe de alta. Kokle e maniaco-depresivul din familia instrumentelor cu coarde. in fine, ma plictiseam de moarte. Aveam saisprezece ani. Un metru optzeci si trei inaltime. saizeci si doua de kilograme. Fumator inrait de marijuana. Aveam obiceiul sa ma droghez in camera mea, suflind fumul pe geam, dupa care ieseam pe terasa si ii ascultam pe cei doi Bruveris cum cinta alaturi. Uneori veneau si altii in vizita. Altii care cintau la kokle. Scoteau scaune pliante in curte, stateau toti laolalta si cintau. Era o orchestra in toata regula. O orchestra de kokle! Apoi, intr-o buna zi, m-au vazut privindu-i peste gard si m-au invitat la ei. Mi-au dat salata de cartofi si o inghetata pe bat cu aroma de struguri si eu l-am intrebat pe domnul Bruveris cum se cinta la kokle, iar el a inceput sa-mi dea lectii. Am inceput sa merg la ei in fiecare zi. Aveau un kokle mai vechi pe care mi l-au imprumutat. Exersam cinci-sase ore pe zi. Eram pasionat. Cind s-a sfirsit vara si a trebuit sa plec, familia Bruveris mi-a dat cadou instrumentul. L-am luat cu mine pe avion. Am primit un loc separat pentru el, de parca as fi fost Rostropovici. Tata se mutase deja. Asa ca eram doar eu, sora mea si mama. si-am exersat in continuare. Am ajuns destul de bun ca sa ma alatur unui grup. Cintam la festivaluri folclorice si la nunti ortodoxe. Aveam costume traditionale, veste brodate, mineci bufante, cizme pina la genunchi. Eu si adultii. Majoritatea erau letoni, dar mai erau si rusi. Piesa noastra de rezistenta era Oci ciorniie. asta-i singurul lucru care m-a salvat in liceu. Kokle.

— Mai cinti?

— Nici vorba. Glumesti? La kokle?

Ascultindu-l pe Leonard, Madeleine se simtea saracita de copilaria fericita pe care o avusese. Nu se intrebase niciodata de ce se comporta cum se comporta sau ce efect avusesera parintii asupra personalitatii ei. Norocul ii adormise simtul de observatie. in schimb Leonard observa orice detaliu. De exemplu, petrecusera un weekend in Cape Cod (in parte ca sa viziteze laboratorul de la Pilgrim Lake, unde Leonard incerca sa obtina o bursa de cercetare) si pe drumul de intoarcere Leonard o intreba:

— Ce faci? Te abtii pur si simplu?

— Poftim?

— Te abtii. Doua zile. Pina ajungi inapoi acasa. Cind pricepu ce vrea sa zica, Madeleine spuse:

 — Nu pot sa cred!

— Nu te-ai cacat niciodata in prezenta mea.

— In prezenta ta?

— Cind sint prezent. Sau prin preajma.

— Si care-i problema?

— Care-i problema? Nu-i nici o problema. Daca vorbim despre cum dorm eu la tine si ma duc la ore a doua zi dimineata, iar apoi tu mergi si te caci. E de inteles. Dar cind petrecem doua, aproape trei zile impreuna, mincind de toate, si tu nu te duci deloc la veceu in tot timpul asta, nu pot decit sa conchid ca esti serios constipata din fire.

— Si ce? E jenant! spuse Madeleine. Esti multumit? Mi se pare jenant.

Leonard se holba la ea, cu chipul golit de orice expresie, si zise:

— Pe tine te deranjeaza cind eu ma cac?

— Chiar trebuie sa vorbim despre asta? E cam gretos.

— Da, chiar cred ca trebuie sa vorbim despre asta. Pentru ca e clar ca nu esti prea relaxata in preajma mea si eu sint – sau am crezut ca sint – prietenul tau, ceea ce inseamna – sau ar trebui sa insemne – ca sint persoana cu care esti cel mai relaxata. Leonard egal relaxare maxima.

Baietii n-ar trebui sa fie vorbareti. N-ar trebui sa te faca sa te deschizi. Dar baiatul asta era; baiatul asta asa facea. Zisese si ca e „prietenul” ei. De-acum era ceva oficial.

— Am sa incerc sa fiu mai relaxata, daca asta te face fericit, spuse Madeleine. Dar in ceea ce priveste... excretia nu-ti face prea multe sperante.

— Nu pentru mine zic s-o faci, zise Leonard. Ci pentru domnul Intestin Gros. Pentru domnul Duoden.

Chiar daca nu functiona foarte bine (de exemplu, dupa conversatia cu pricina, lui Madeleine i-a fost si mai greu sa faca treaba mare daca Leonard se afla pe o raza de un kilometru), acest gen de terapie diletanta o afecta profund pe Madeleine. Leonard o examina indeaproape. Se simtea tratata corect, ca un lucru pretios sau teribil de fascinant. Era fericita cind se gindea cit de mult se gindea el la ea.

Catre sfirsitul lui aprilie Madeleine si Leonard ajunsesera sa-si petreaca fiecare noapte impreuna. in timpul saptaminii, dupa ce termina de invatat, Madeleine se indrepta spre laboratorul de biologie, unde-l gasea pe Leonard studiind lamelele din microscop impreuna cu doi doctoranzi chinezi. Dupa ce-l scotea in cele din urma din laborator, Madeleine trebuia sa-l convinga sa doarma la ea. La inceput lui Leonard ii placuse sa stea la Narragansett. ii placeau ornamentele de pe tavan si privelistea din dormitor. Le fermeca pe Olivia si Abby facind clatite duminica dimineata. Dar in scurt timp Leonard incepu sa se plinga ca vesnic stateau la Madeleine si ca el nu mai ajunge niciodata sa se trezeasca in propriul lui pat. Dar daca statea la Leonard, Madeleine trebuia sa-si ia cu ea in fiecare seara un rind de haine curate si, cum lui nu-i placea ca ea sa-si lase haine la el (si, sincer, nici ei nu-i placea, fiindca orice lasa acolo capata un iz de mucegai), tinara era nevoita sa-si care hainele murdare dupa ea la scoala toata ziua. Prefera sa doarma la ea acasa, unde-si putea folosi samponul, balsamul si buretele de baie proprii si unde in fiecare miercuri era „zi de cearsafuri curate”. Leonard nu-si schimba niciodata cearsafurile. Aveau o culoare gri ingrijoratoare. De marginea saltelei se lipisera smocuri de praf. intr-o dimineata, Madeleine vazu oripilata o dira caligrafica de singe care se scursese din ea in urma cu trei saptamini, o pata pe care-o atacase cu un burete de bucatarie in timp ce Leonard dormea.

— Nu-ti speli niciodata cearsafurile! se plinse ea.

— Ba le spal, spuse calm Leonard.

— Cit de des?

— Cind se murdaresc.

— Sint vesnic murdare.

— Nu toata lumea isi permite sa-si duca rufele la curatatorie in fiecare saptamina. Nu toata lumea a crescut cu „zi de cearsafuri curate”.

— Nu trebuie sa le duci nicaieri, spuse Madeleine, neimpresionata. Ai masina de spalat la subsol.

— O folosesc, replica Leonard. Atita doar ca nu in fiecare miercuri. Pentru mine mizeria nu e totuna cu moartea si descompunerea.

— Aha, asa cum e pentru mine? Sint obsedata de moarte pentru ca imi spal cearsafurile?

— Atitudinea oamenilor fata de curatenie e strins legata de teama lor de moarte.

— Aici nu e vorba de moarte, Leonard. E vorba de firimiturile din pat. E vorba despre faptul ca perna ta miroase a sandvici cu lebarvurst.

— Nu-i adevarat.

— Ba da!

— Nu-i adevarat.

— Miroase-o, Leonard!

— E salam. Nu-mi place lebarvurstul.

Intr-o anumita masura, genul acesta de cearta era amuzant. Dar au venit si seri in care Madeleine uita sa-si impacheteze un rind de haine si Leonard o acuza c-o face intentionat, ca sa-l forteze sa doarma la ea. Apoi, lucru si mai nelinistitor, au venit serile in care Leonard spunea ca se duce sa invete acasa si ca or sa se vada a doua zi.

Incepu sa stea treaz noaptea. Unul din profesorii de filosofie ii puse la dispozitie lui Leonard cabana lui din Berkshires si Leonard isi petrecu acolo un weekend ploios, singur, lucrind la un eseu despre Fichte. Se intoarse cu un manuscris de o suta douazeci si trei de pagini si imbracat intr-o vesta de vinatoare de un portocaliu aprins. Vesta aceea deveni haina lui preferata. O purta tot timpul. incepu sa-i termine lui Madeleine propozitiile. Ca si cind mintea ei ar fi fost prea inceata. Ca si cind n-ar fi avut rabdare ca ea sa-si adune gindurile. Glosa pe marginea a ceea ce spunea ea, deschizind paranteze ciudate si facind jocuri de cuvinte. Ori de cite ori ea ii sugera sa doarma, el se enerva si n-o suna zile intregi. Prin urmare, in aceasta perioada Madeleine a inteles pe deplin ce insemna faptul ca discursul indragostitului era de o solitudine extrema. Solitudinea era extrema pentru ca nu era fizica. Era extrema pentru ca o simteai in compania persoanei pe care o iubeai. Era extrema pentru ca era in mintea ta, locul cel mai solitar dintre toate.

Cu cit Leonard se distanta mai mult, cu atit mai agitata devenea Madeleine. Cu cit devenea ea mai disperata, cu atit se distanta el mai mult. isi spuse sa fie indiferenta. Se ducea la biblioteca, ca sa scrie la lucrarea ei de diploma despre intriga matrimoniala, dar atmosfera de fantezie erotica de-acolo – privirile din sala de lectura, rafturile ademenitoare – o faceau sa-si doreasca si mai mult sa-l vada pe Leonard. Asa ca, in ciuda vointei ei, pasii ei traversau campusul prin intuneric, luind-o catre departamentul de Biologie. Madeleine a nutrit pina in ultimul moment speranta dementa ca aceasta slabiciune ar putea fi de fapt o dovada de tarie. Era o strategie geniala tocmai pentru ca era lipsita de orice strategie. Nu exista in ea nici urma de artificiu, numai sinceritate.

Vazind asemenea sinceritate, cum ar fi putut Leonard sa nu reactioneze? Era aproape fericita cind intra prin spatele mesei de laborator si il batea pe Leonard usor pe umar, iar fericirea ei dura pina ce el se intorcea cu o privire in care nu se citea nici un strop de iubire, ci doar iritare.

Nu ajuta nici faptul ca era primavara. Lumea parea din ce in ce mai dezbracata cu fiecare zi care trecea. Magnoliile imbobocite pareau de-a dreptul in flacari. Parfumul lor intra pe fereastra in sala unde se tinea seminarul de semiotica. Magnoliile nu-l citisera pe Roland Barthes. Magnoliile nu erau de acord ca iubirea era o stare mentala insistau ca iubirea era ceva natural si peren.


Intriga matrmoniala (2011) ne plaseaza in America la inceputul anilor ’80. Tara este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sint pline de copii invatati care citesc Barthes si asculta Talking Heads. Printre ei se afla Madeleine Hanna, proaspata absolventa la engleza, si admiratorul ei, Mitchell Grammaticus, care alege sa renunte la studiile teologice si vrea sa cutreiere lumea. Interesele lui Madeleine se indreapta in aceeasi masura spre postmodernistii in voga – tulburindu-i dragostea fata de autori precum James, Austen si Salinger – si spre extraordinarul Leonard Bankhead, pe care il intilneste la un curs de semiotica si ale carui crize depresive ii pun in pericol sansele de a fi ales vreodata ca sot.
Vechiul triunghi amoros revine in limbajul noii generatii.

Primul roman al lui Jeffrey Eugenides (n. 1960), Sinuciderea fecioarelor, publicat in 1993 (Polirom, 2005), s-a bucurat de un succes rasunator, fiind si ecranizat la Hollywood, in regia Sofiei Coppola. Romanul Middlesex (Polirom, 2005) i-a adus elogiile criticii, care l-a comparat cu monstrii sacri ai literaturii americane, Saul Bellow si Philip Roth, si a fost distins, in anul 2003, cu Premiul Pulitzer.

„Eugenides este inzestrat cu cel mai fermecator dar harazit povestitorilor: capacitatea de a transforma obisnuitul in extraordinar.” (The New York Times Book Review)

„Un roman uluitor, erudit, empatic si profund, despre relatiile dintre indragostiti… Eugenides se dovedeste in continuare unul dintre cei mai valorosi romancieri contemporani.” (Kirkus Reviews)



Nr. de pagini : 456
Anul aparitiei : 2011