Descriere - Armance

Octave nu avea decat douazeci de ani cand a
terminat Scoala Politehnica. Tatal sau, marchizul
de Malivert, dorea ca singurul lui fi u sa ramana
langa el, la Paris. Din clipa in care Octave se incredin
a pe deplin ca aceasta era dorina unui tata
pe care-l respecta si a mamei sale pe care o iubea
pana la adoraie, renuna la proiectul de a intra
in artilerie. Ar fi dorit sa stea caiva ani intr-un
regiment si apoi sa-si dea demisia pana la izbucnirea
primului razboi, pe care ii era totuna daca-l facea ca
locotenent sau cu gradul de colonel. Era si aceasta
una dintre ciudaeniile pentru care oamenii de
rand nu-l putea suferi.
Mult spirit, o talie zvelta, maniere alese, ochi
mari si negri, cei mai frumosi din lume – toate acestea
l-ar fi putut randui pe Octave printre tinerii de
vaza ai societaii, daca o anume umbra care-i staruia
in privirea atat de blanda nu te-ar fi indemnat mai
mult sa-l compatimesti decat sa-l invidiezi. Daca
1 (Cantecul) este vechi si simplu… Este naiv si sincer si se joaca
cu nevinovaia dragostei. (William Shakespeare, A douasprezecea
noapte, II, 4).
10 Stendhal
ar fi dorit sa vorbeasca, ar fi starnit senzaie; dar
Octave nu avea nici o dorina si se parea ca nimic
nu-i pricinuia nici suferina, nici placere. Adesea
bolnav in prima parte a tinereii sale, fusese vazut
intotdeauna – mai ales de cand isi redobandise
puterile si sanatatea – supunandu-se fara sovaire la
tot ceea ce i se parea a fi datorie; s-ar fi zis insa ca,
de n-ar fi ascultat de glasul datoriei, nu s-ar fi afl at
in fi ina lui nici un temei pentru faptele sale. Poate
ca vreun principiu deosebit, puternic implantat in
aceasta inima tanara in contradicie cu evenimentele
vieii sale, asa cum le vedea el desfasurandu-se in
jur, il facea sa-si inchipuie in imagini mult prea
intune cate atat viaa care-l astepta, cat si raporturile
sale cu oamenii. De altfel, oricare ar fi fost
cauza melancoliei sale adanci, Octave parea prea de
timpuriu un mizan trop. Comandorul de Soubirane,
unchiul sau, afi rma intr-o zi, de faa cu el, ca o asemenea
fi re il inspaimanta.
– De ce sa par altfel decat sunt? ii raspunse
Octave rece. Nepotul dumitale se va menine pe
li nia raiunii.
– Dar niciodata dincoace sau dincolo de ea, urma
comandorul cu vioiciunea-i provensala; de unde
trag concluzia ca, de nu esti Mesia cel asteptat de
evrei, esti Lucifer in persoana, dinadins reintors in
aceasta lume pentru a-mi pricinui griji. Ce naiba
esti? Nu te pot inelege; esti datoria intruchipata.
– Cat as fi de fericit sa nu ma abat niciodata de
la ea! spuse Octave. Cat de mult as vrea sa-i pot
inapoia Creatorului sufl etul tot asa de curat cum
l-am primit!
Armance 11
– Minune! exclama comandorul. In sfarsit, dupa
un an, imi este dat sa aud prima dorina exprimata
de sufl etul acesta atat de pur incat pare ingheat!
Si, pe deplin mulumit de cele spuse, comandorul
parasi in graba salonul.
Octave isi privi mama cu duiosie: ea singura
ii cunostea caldura inimii. Despre doamna de
Malivert se putea spune ca ramasese tanara, in ciuda
celor cincizeci de ani de care se apropia. Si nu
doar pentru ca inca era frumoasa, ci pentru ca era
inzestrata cu un spirit dintre cele mai deosebite si
mai ascuite, aratand o vie si indatoritoare simpatie
faa de interesele prieteni lor si chiar faa de
nefericirile si de bucuriile tinerilor. Ea imbraisa
lesne motivele lor de a nadajdui ori de a se nelinisti
si foarte repede ea insasi parea ca spera ori se teme.
O asemenea fi re si-a mai pierdut din farmec
de cand opinia publica pare s-o impuna ca pe o
indatorire femeilor de o anumita varsta care nu
sunt evlavioase; doamna de Malivert nu avusese
insa niciodata nimic comun cu afectarea.
Oamenii care o slujeau bagara de seama ca de la
o vreme ea iesea cu trasura si ca adesea, la inapoiere,
nu mai era singura. Batranul si curiosul valet
Saint-Jean, care isi insoise stapanii in emigraie,
vru sa afl e cine era barbatul acela pe care doamna
de Malivert il adusese de mai multe ori acasa. In prima
zi, Saint-Jean il pierdu pe necunoscut in mul-
ime; la cea de-a doua incercare, curiozitatea ii fu
din plin rasplatita: isi zari personajul intrand in
spitalul Charité si afl a de la portar ca necunoscutul
12 Stendhal
era chiar vestitul doctor Duquerrel. Slujitorii
doamnei de Malivert descoperira ca stapana lor
aducea acasa, unul dupa altul, pe cei mai vestii
medici din Paris si ca aproape intotdeauna gasea
prilejul sa-l arate acestora pe fi ul ei.
Impresionata de ciudaeniile observate la Octave,
marchiza se temea ca el sa nu sufere de piept: dar
tot ea isi mai spunea ca, daca din nefe ricire ar fi
ghicit exact numele acelei boli cumplite, i-ar fi
gra bit progresele. Unii medici cu judecata spusera
doamnei de Malivert ca fi ul ei nu sufera decat
de acel soi de tristee acuzatoare, de acea nemul
umire ce-i caracteriza pe tinerii din vremea si
de rangul sau; totodata, ii atrasera atenia asupra
faptului ca ea era cea care trebuia sa-si ingrijeasca
plamanii. Aceasta trista veste se raspandi in casa,
prin regimul la care fu nevoita sa se supuna, iar
domnul de Malivert, caruia zadarnic incercara sa-i
ascunda numele raului, intrezari, pentru batranee,
perspectiva de a ramane singur.
Foarte dezordonat si foarte bogat inainte de revolu
ie, marchizul de Malivert, care nu se intorsese in
Frana decat in 1814, odata cu regele, fusese nevoit
sa se restranga, din cauza confi scarilor, la douazeci
sau treizeci de mii de lire renta. Se socotea in pragul
sara ciei. Singura preocupare a acestei mini, care
nu se dovedise niciodata prea agera, era sa incerce
a-l insura pe Octave. Dar mult mai credincios
onoarei decat ideii fi xe care il framanta, batranul
marchiz de Malivert nu uita niciodata, cand se
afl a in societate, sa-si inceapa propunerile cu astfel
Armance 13
de cuvinte: „Pot oferi un nume de vaza, o genealogie
sigura, incepand cu cruciada lui Ludovic cel Tanar,
si nu cunosc in Paris decat douasprezece familii care
sa poata ine, din acest punct de vedere, capul sus;
afara de asta insa, ma vad sortit mizeriei cersitului,
sunt un calic“.
Un asemenea fel de a gandi nu-i poate aduce unui
om in varsta acea dulce si fi lozofi ca resemnare, care
inseamna bucuria senectuii; iar fara extra vaganele
batranului comandor de Soubirane, meri dional
puin zanatic si destul de rautacios, casa in care
traia Octave s-ar fi deosebit, prin tristeea ei, pana
si in cartierul Saint-Germain. Doamna de Malivert,
pe care nimic, nici chiar propriile-i suferine nu o
pu teau face sa dea uitarii temerile privind sanatatea
fi ului, se folosi de starea ei de sla biciune pentru a-si
asigura societatea a doi me dici vestii. Se stradui sa le
castige prietenia. Si cum domnii acestia reprezentau
doua partide rivale, unul fi ind sef, iar celalalt aprigul
promotor al unui alt partid, discuiile lor – desi se
refereau la un subiect destul de trist pentru cine nu
este pasionat de stiina si de probleme ce-si asteapta
rezolvarea – o amuzau uneori pe marchiza, a carei
inteligena se meninuse vioaie si plina de curiozitate.
Ii indemna sa vorbeasca si, datorita lor, cand
si cand, se mai inala cate un glas in salonul decorat
cu multa noblee, dar atat de sumbru, al casei
de Malivert.
Un tapet de catifea verde, supraincarcat cu orna
mente aurite, era parca anume facut pentru
a absorbi toata lumina care se strecura prin doua
14 Stendhal
ferestre imense, cu cristal in loc de sticla. Ferestrele
acestea dadeau spre o gradina pustie, cu desparituri
ciudate de me ri sor. Un rand de tei, curaai cu grija
de trei ori pe an, impodobeau fundul gradinii, iar
formele lor incre menite pareau insasi imaginea
vieii morale a acestei familii.
Camera tanarului viconte, amenajata deasupra
salonului si sacrifi cata spre a se asigura fru museea
acestei incaperi principale, abia atingea inali mea
unui mezanin. Lui Octave camera aceasta ii era
odioasa, dar de nenumarate ori, in faa parinilor,
spusese ca i se parea nespus de frumoasa. Se temea
chiar ca nu cumva vreo exclamaie involuntara sa-l
tradeze, dez valuind celor din jur cat de nesuferite
ii erau si camera, si casa toata.
Tanjea dupa camarua de la Scoala Politehnica.
Ii placuse atat de mult, pentru ca ea ii oferise imagi
nea insingurarii, a tihnei unei manastiri. Multa
vreme fusese stapanit de gandul de a se izola de
lume, de a-si inchina viaa lui Dumnezeu. Ideea
aceasta ii inspaimantase pe parini si mai ales pe
marchiz, care vedea intr-un asemenea plan implinirea
tuturor temerilor sale in legatura cu batrane
ea-i pustie. Dar, straduindu-se sa cunoasca
mai temeinic adevarurile religiei, Octave se dedase
studierii scriitorilor care, vreme de doua secole,
s-au straduit sa explice cum gandeste omul si ce
anume vrea, iar ideile i se schimbasera mult; cele
ale tatalui insa, dimpotriva.



Numar pagini:272
Anul aparitiei:2012