Descriere - Amintiri despre Caragiale - Stefan Cazimir

„Literatura romana nu cunoaste autor a carui prezenta fizica in mijlocul contemporanilor sa fi fost patrunsa mai viu de atmosfera creatiei sale, autor la care, intre spatiul manifestarii curente si acela al fictiunii, sa se arcuiasca punti mai numeroase. Strangerea laolalta a celor mai insemnate marturii despre Caragiale asaza intr-o lumina puternica trasatura lui suverana: intelegerea vietii ca un spectacol perpetuu, conceput, regizat si jucat de el insusi. Ceea ce retin cu precadere memorialistii sunt fragmente ale acestei reprezentatii. Ceea ce nu omite nici unul din portrete este imaginea omului-spectacol.“ (Stefan CAZIMIR)

Ion Agarbiceanu - Archibald - Paul Bujor - Marius Bunescu - Luca I. Caragiale, - Al. Davila - Barbu Delavrancea - Cella Delavrancea - Victor Eftimiu - Gala Galaction - Ioan D. Gherea - Octavian Goga - Dimitrie Gusti - G. Ibraileanu - St.O. Iosif - Ioan I. Livescu - Ecaterina Logadi - C.I. Nottara - Cincinat Pavelescu - Horia Petra-Petrescu - N. Petrascu - Radu D. Rosetti - Vintila Russu Sirianu - M. Sevastos - Ion Slavici - D.I. Suchianu - Ion Suchianu - A. Toma - V.A. Urechia - Al. Vlahuta - Paul Zarifopol

Au fost facute toate eforturile pentru a-i identifica si contacta pe toti detinatorii drepturilor de reproducere a textelor din aceasta carte. N li am reusit de fiecare data, dar, daca suntem contactati in acest sens, nu vom ezita sa clarificam orice inexactitate si sa reparam orice omisiune.

Prefata

Prin opera sa, Caragiale a facut concurenta starii civile. Prin existenta sa, a facut concurenta operei. Literatura romana nu cunoaste autor a carui prezenta fizica in mijlocul contempo ranilor sa fi fost patrunsa mai viu de atmosfera creatiei sale, autor la care, intre spatiul manifestarii curente si acela al fic tiunii, sa se arcuiasca punti mai numeroase. "Caragiale la cafe nea - noteaza Ibraileanu - era un om extrem de inteligent, un observator de o luciditate cruda, un infailibil «metteur en scene» cand trebuia, si avea elocutia proprie ca si imitativa exacta, definitiva. De aceea nenea Iancu si 1. L. Caragiale erau una si aceeasi fiinta." Imprejurarea e menita sa sporeasca interesul amin tirilor pastrate despre el si sa le confere timbrul de autenticitate refuzat atat de des unor scrieri similare. Incercarea de a recon stitui climatul inspiratiei eminesciene prin raportari de ordin biografic, invocand plopii din strada Cometei sau sfaturile lui Maiorescu intr-o ocazie anumita, conduce fara gres la rezultate penibile. Cu Caragiale lucrurile se petrec altminteri: urmariri du-l pe scriitor in existenta cotidiana ne gasim mereu in antica mera operei.

Strangerea laolalta a celor mai insemnate marturii despre Caragiale asaza intr-o lumina puternica trasatura lui suverana: intelegerea vietii ca un spectacol perpetuu, conceput, regizat si jucat de el insusi. Ceea ce retin cu precadere mernorialistii sunt fragmente ale acestei reprezenta tii. Ceea ce nu omite nici unul din portrete este imaginea omului-spectacol. Iata-l mai intai,

6 Prefata

spre a incepe cu inceputul, cercetand cu aviditate peisajul uman, materie indispensabila cristalizarilor viitoare: "Una din marile lui slabiciuni - isi aminteste Slavici - era sa se uite la cei ce ii trec prin fata ori stau in preajma vederii lui, sa scruteze mutre, sa prinda gesturi si atitudini. [ ... ] Imi dedea din cand in cand cu cotul, imi tragea cu ochiul, imi soptea: «Ai vazut?», si atata era destul pentru ca sa ne intelegem. «Mai! mai zicea cateodata. Natura nu lucreaza dupa tipare, ci-I toarna pe fiecare dupa calapod deosebit. Unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fie care-n felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei.e"

Curiozitatea observatorului este insa prea vie ca sa nu-l smulga contemplarii detasate. Om de stiinta sui generis, Cara giale coboara in mijlocul fenomenelor, spre a le stimula desfa surarea prin procedee adecvate. Spectatorul neutru lasa locul regizorului, transformandu-i pe ceilalti in actori fara voie. "Pentru o vorba pe care s-o puna candva in vreo schita viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el in stare sa piarda o noapte intreaga chibitand la o partida de table, fiindca unul din jucatori era un grec fudul si tafnos, de la care Caragiale obtinea o anumita fraza, spusa cu artag. Intr-adevar, din cand in cand, nenea Iancu intervenea in joc si-i explica grecului ca jucase prost. Ca trebuia sa fuga, sau sa bata, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare data i-o spunea cat mai ofen sator cu putinta. La care grecul raspundea, suparat si invariabil: lasama domnu cu irunia! Caragiale voia sa-I faca sa spuna asta in zece feluri diferite. Si reusise. Dar il costase o noapte alba." (D.I. Suchianu) Altadata, spre a pune la incercare orgoliul Frosei Sarandy si a studia reactia artistei, Caragiale insceneaza o veritabila farsa: "Taci si ta cum iti spun eu. O sa se in draceasca «tata» si o sa ne traga o gura de Targoviste cum nici la Mimiu nu se aude, ca e delicioasa cand o apuca nabadaile." (Archibald) Nu alta origine au, in ultima analiza, declaratiile de excesiva

Prefata 7

pretuire adresate unor confrati, printr-o formula croita o data pentru totdeauna: "Tara romaneasca are doi scriitori mari - pe mine si pe tine" (varianta: "Il n'y a que moi et toi, et surtout moi!") (V. Eftimiu). Metoda de investigatie nu e uneori scutita de cruzime. Lui Panait Cerna i se aduc mari elogii si compli mente, pentru ca - dupa plecarea poetului coplesit de recu nostinta - Caragiale sa se destainuie unui martor al scenei: "Ai vazut, doctore, pe acest poetastru, cat este de inchipuit? El a crezut, sarmanul, ca tot ce-i spun i se potriveste!" (D. Gusti)

Un pas mai departe, experimentatorul isi modifica propria identitate spre a o patrunde mai lesne pe a altora. Culege impresii de la periferia orasului, "unde discuta cu precupetii, cu bacanii, dandu-se drept un carnatar, alteori spunand ca e un negustor de vite. [ ... ] Brasovul era un loc de predilectie pentru el. Se ducea in piata sa se certe cu unguroaicele, preta candu-se ca e un om prost si cicalitor, si nu se lasa pana nu ajungea galceava la culme" (Cella Delavrancea). Regizorul si actorul s-au unit intr-o singura fiinta, cel de-al doilea verifi candu-si totodata gradul de stapanire a rolului, in fata unor spectatori total obiectivi; o nota falsa ar fi fatala, compromitand intreaga experienta. Placerea de a incerca roluri diverse e de altfel vizibila in permanenta si se manifesta la toate nivelurile. Surprins de un prieten in plina elaborare a unui proiect arhi tectonic, Caragiale il lamureste: "Tu crezi ca pentru a face un plan de casa trebuie neaparat sa stii geometria descriptiva? Sa fii om destept si sa ai si oarecare cultura generala, caci pe un om cu asa tiduri poti sa-I pui oriunde si in scurta vreme e de acolo; pe cand omul prost e prost in toate, dar mai ales in specialitatea lui." (I. Suchianu) Din convingerea astfel formulata decurge tentatia de a dezbate cu diversi specialisti probleme ale dome niului lor (filozofie, drept, economie, sociologie), intr-un mod care amesteca in proportii indiscernabile dorinta de informare si jocul pur al inteligentei. Discutia e de fapt un spectacol, iar

8 Prefata

atitudinea polemica obligatorie, chiar cu sacrificiul propriei consecvente. "Bine, omule, ii zicea cateodata Eminescu, dar deunazi erai de alta parere. - Stii ca ai haz!? ii raspundea Cara giale. Cum am mai putea sa discutam daca am fi amandoi de aceeasi parere?" (I. Slavici) ,,- Dar parca acum vreo luna ziceai tocmai pe dos, ca etc., l-a intrerupt odata Gherea. - Las' ca nu-i nimic, a raspuns Caragiale, nu-i frumos sa te incapatanezi si s-o tii una. Ca sa capeti experienta e bine sa practici opinii opuse." (I. D. Gherea) Aceeasi sete de "experienta", si nu un simplu bovarism, l-a facut pe Caragiale, spre sfarsitul vietii, sa-si doreasca ocuparea unui loc in parlament: "sa ma numesc si eu «alesul natiunii» ... sa jur pe «constitutiune» ... sa apar «sfanta constitutiune»." (M. Sevastos) Perfecta adaptabilitate i-ar fi permis desigur sa se descurce si intr-o astfel de ipostaza, asa cum ii ingaduise alta data, cu prilejul vizitarii unei batrane rude aristocrate, sa simuleze succesiv - in vederea unui contrast uluitor - spiritul roturier si manierele nobiliare: "Cand s-a prezentat in salon Caragiale si i-a dat bratul batranei castelane, ceremonios ca un lord, ca s-o conduca in sufragerie, si cand i-a facut o reverenta ca la curtea domneasca, biata Bucsanca s-a intimidat si se intreba, auzindu-l vorbind cu atata gratie, siguranta, spirit si imensa cultura de autorii ei favoriti - Voltaire, La Fontaine, Voiture, Saint-Simon si Racine -, daca acesta, care straluceste ca un senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, e tot omul care cerea dimineata pe gura podului clondirul cu vin, ceapa si mamaliga." (Cincinat Pavelescu)

"II prinde sau nu-l prinde - iata doua expresiuni populare romanesti foarte ciudate, in cari incape tot intelesul frumosului: in ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului si stilului." (Cateva pareri) Aplicata lui Caragiale in exercitiul curent al vietii, aceasta unitate de masura duce la concluzia ca-I "prindeau" toate rolurile, si poate inca vreunul pe deasupra. Amintirile despre dramaturg sunt pline de referinte

Prefata 9

carora cititorii slabi de inger s-au grabit sa le acorde credit, dar in care o privire lucida descopera noi crampeie de spectacol. Amatorii de "adancime", de fapt prizonierii unui contrast ele mentar, vorbesc cu staruinta despre tristetea autorului comic. Cine sunt acestia? Delavrancea, Vlahuta, Paul Bujor - adica niste sentimentali ei insisi, carora Caragiale le-a tacut hatarul de a li se prezenta in lumina agreata. Pe temelii similare se ridica si legenda unui Caragiale superstitios. Intamplarea cu negus torul de portocale a carui marta se usuca la atingerea cumpara torului ghinionist ("Vedeti?! N-am noroc nici la o portocala!") e desigur savuroasa, ca pura scena de comedie; a o lua in serios inseamna a-i strica tot hazul. ° alta tema a mistificarii este frica de incendiu, afisata frecvent si in chip cam suspect (adevaratii fricosi sunt, de regula, mai discreti): "Odata aveam ceva de vorbit cu Aristita Romanescu si i-am dat intalnire la teatru, dar nu seara, la reprezentatie, ci ziua. Stateam cu ea de vorba in culise, printre fel de fel de recuzite, si a inceput sa rada de frica mea de foc in teatru. Imi zice: «Bine, ma, prostule, de ce ti-e frica numai cand e spectacol si cand e lume? Ce, acum cand stam de vorba n-ar putea sa izbucneasca un foc?» Zic: «Ai dreptate, Aristito! Multumesc! Sa traiesti, la revedere!» Si am sters-o cat am putut mai repede." (I. D. Gherea) Cata frica si cata superstitie au existat realmente in Caragiale, iata o intrebare insolubila. Mai presus de indoiala ramane pofta nestinsa a jocului, placerea arborarii unor masti cat mai variate.

Hranit prin observatii asidue si ingenioase experimente, spiritul caragialesc atinge treapta sintezei expresive mai intai sub forma improvizatiilor orale. Relatarile contemporanilor abunda in marturii admirative fata de marele dar actoricesc cu care era dotat scriitorul. "L-am vazut acum doi ani - scria Ibraileanu in 1912. Era stralucitor de verva, si mai tanar decat oricand. A vorbit sase ceasuri in sir, in picioare si jucand scenele pe care le istorisea. Atunci am auzit, din gura lui, cele mai

10 Prefata

splendide «pagini» de critica literara din cate cunosc. Si tot atunci a povestit cateva scene si a redat cateva tipuri caracteristice care ar face, singure, gloria unui scriitor. Omul acesta crea viata jucandu-se." Cu asemenea inzestrari, captarea integrala a aten tiei, fascinarea cercului de ascultatori intrau in ordinea normala a lucrurilor. "Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni." (V. Eftimiu) Ivirea scriitorului in mijlocul obisnuiti lor sai e semnalul declansarii unui spectacol: "Uneori aparea pe neasteptate la noi acasa. Din usa ne oprea cu un gest brusc, intinzand mana subtire cu tigareta stransa intre degete; juca un personaj imaginar. Grai, gest, expresie, totul era schimbat in el. [ ... ] Monologul scanteietor desfasura in fata noastra o scena de comedie ad hac ... " (Cella Delavrancea) Evocarea unor astfel de scene ne intampina la tot pasul: "Imita, de pilda, pe batranul italian care canta cu orga si din gura, cu glasul lui spart de 70 de ani si cu inecaturi in gat, melodii din Trovatore; pe generalul Falcoianu mergand zdruncinat in tramvai si intre taindu-si vorbele in silabe; pe neamtul Franke, croitorul, con damnand intr-o romaneasca stricata coadele de la rochiile cucoanelor, care ridica praful pe strazi" (N. Petrascu); "avea o serie de schite comice, cari nu se pot scrie, fiindca tot hazul lor consta in intonare, care nu se poate da prin vorbe; de felul acestora erau de pilda: Chirchiropolo fara bilet de tren, Grecu' vanzator de rahat cu diferite cumbenacii, Grecu' nervos, cu care juca table la Campulung" (I. Suchianu); "juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimband accentul si gestul. Erau deosebite rapturi simpatice, care reve neau des in povestiri, de fiecare data in imprejurari diferite. Era ca un mare desenator care face schite la nesfarsit" (Ecaterina Logadi). Sa nu omitem parodiile dupa diversi autori, desfasurate adesea oral, ca o alta intrupare a darului imitativ - Caragiale in rolul lui Bolintineanu, al lui Delavrancea, al lui Const. Mille:

"E cald, e soare, e frumos! Vrabiile ciripesc zgomotos, ciocarlia

Prefata 11

se invarteste in albastrul nesfarsit al cerului, de sub pamantul negru rasar timide fire de verdeata, iar in mine se aprinde, odata cu venirea zilelor de primavara, dorul de lupta. Caci sant un luptator si, daca n-am triumfat, cel putin am luptat. .. " (M. Sevastos)

Raportul dintre opera scrisa a lui Caragiale si compunerile lui vorbite merita a fi inteles cum se cuvine. A deplange "ire parabila pierdere pentru posteritate" (Al. Vlahuta) a impro vizatiilor caragialesti e un lucru cu totul firesc. A regreta ca n-au fost inregistrate sau a vedea in ele o dezertare de la sarcina scrisului e in schimb o absurditate. Caragiale n-a fost totusi crutat de reprosul lipsei de harnicie, menit a-i produce o justa iritare: "Mai bine as fi acuzat de necinste decat de lene." Scrii torul incerca, ce-i drept, o stare de tortura dinaintea hartiei albe, cunostea ca nimeni altul "les affres du style". Diferenta de ordin cantitativ dintre abundenta manifestarii orale si parcimonia scrisului sau se explica insa altminteri, si intr-un chip cat se poate de simplu: arta vorbita si cea scrisa sunt do menii distincte, izvorand in parte din aceeasi inzestrare, dar supunandu-se unor norme si exigente deosebite. Caragiale nu "s-a cheltuit in literatura vorbita" (formulare improprie, ivita din pacate sub condeiul lui Paul Zarifopol), ci si-a cultivat prin exercitiu oral Iacultatile creatoare, efectuand totodata o eco nomie si o selectie. Ceea ce nu se invrednicea de efortul tran scrierii a fost relegat in domeniul efemerului. Din multimea nesfarsita de impresii si schite prealabile, filtrele unui clasicism sever retin lamura si esenta. Dar nici in faza ultima a procesului creator Caragiale nu paraseste instrumentele jocului verbal:

"Compunand, construia dialogurile vorbind tare, zambea sau se-ncrunta" (Luca 1. Caragiale). Momentul e plin de emotie: incepe spectacolul adresat eternitatii.

12 Prefata

La editia a II-a

Prima editie a acestei antologii, aparuta in 1972, a beneficiat de cateva recenzii, care i-au reliefat deopotriva meritele si nea junsurile. Incercam mai jos, cu ajutorul unor excerpte, sa ilustram climatul receptarii din urma cu peste patru decenii.

"Ne apare in aceste pagini scriitorul stapanit de nevoia impe rioasa de a spune adevarul, creatorul care unea in personalitatea sa complexa pe plasmuitorul de maxima exigenta (cu sigure si fine antene in viata, pe care o cerceta in modul sau personal), pe stilistul patimas, comparat adesea cu Flaubert si Benvenuto Cellini, pe inimitabilul om de spirit, pe povestitorul cu verva fara pereche, pe inventivul parodist, pe iubitorul artelor, in special al muzicii si picturii. [ ... ] Acestor pretioase marturii li se adauga altele referitoare la viata zbuciumata a scriitorului, care s-a crezut om rara noroc, la relatia opera-viata, la discretia cu care isi masca sentimentele, la sociabilitatea sa funciara, la natura sa schimbatoare. Amintirile contemporanilor sai propun deci o serie de pretioase repere pentru definirea profilului artistic si uman al marelui scriitor." (Iordan Datcu, "Amintiri despre Caragiale. Note de lector", in Flamura Prahovei, 1972, nr. 6236)

"Notatii exacte semnaleaza inadvertentele din marturii, rectifica datari gresite, identifica textele reale la care fac aluzie confesiunile, sporind astfel gradul de autenticitate al relatarilor, chiar daca restabilirea adevarului integral ramane o proiectie ideala, daca nu utopica. [ ... ] Caragiale avea darul legendarului Proteu: isi schimba imprevizibil comportamentul, trecea de la mina grava la exuberanta joviala, de la sociabilitatea extrema la rezerva glaciala. In pofida unor opinii copios vehiculate odini oara, Caragiale nu practica notatia mizantropa a unui La Roche foucauld sever, examinand dezabuzat ambianta. Perceptia lui

Prefata 13

era mai degraba simpatetica." (Ioan Adam, "Amintiri despre Caragiale", in Scanteia, 1972, nr. 9139)

In rubrica "rezerve" se inscriu cateva notatii percutante, care depasesc cazul specific spre a se ridica la nivelul generali zarilor. "Intre spectacolul uman, asa de cuceritor, si spectacolul artei exista totusi un hiatus pe care perspectiva biografica nu-l poate umple in nici un fel. Memorialistii oricat de intimi n-au smuls si nici n-ar fi putut smulge fenomenului caragialian mai mult decat ne-a dezvaluit el insusi in opera. [ ... ] Citim Amin tirile despre Caragiale urmarind captivati spectacolul omului, dar cum anume viata s-a transformat in arta nu ne putem lamuri, pentru ca nici un observator n-a putut contempla puntea care uneste, dar care si desparte cele doua lumi. Secretul il detinea numai Caragiale, care stia ca intre ele similitudinea e numai aparenta." (Florin Mihailescu, "Caragiale ca spectacol uman", in Viata romaneasca, 1972, nr. 6) "Dintre nenumaratele farse ale scriitorului, pe care mernorialistii sai se intrec sa le relateze cu o placere cam puerila, una singura le-a scapat; intamplator cea mai reusita: aceea de a nu li se fi dezvaluit. Citind volumul recent aparut, acel ceva esential pe care-I cautam nu se lasa des coperit. Prin amintirile contemporanilor sai, autorul Scrisorii pierdute trece neexplicat, invaluit intr-o familiaritate inselatoare." (Valeriu Cristea, "Amintiri despre Caragiale" in Flacara, 1972, nr.882)

Punctul final al dezbaterii l-a marcat, cu pondere si umor, decanul necontestat al exegezei caragialiene: "Cred ca povestea lui Cincinat Pavelescu despre stricarea logodnei lui din cauza unei glume a lui Caragiale e de domeniul imaginatiei. Dar cine ar sta sa distinga ce e adevar si ce-i fabula in amintirile din aceasta antologie? Legenda l-a pandit pe Caragiale inca din timpul vietii lui si nu-l slabeste nici in eternitate." (Serban Cioculescu, "Portretul lui Caragiale", in Romania literara, 1972, nr. 7)

14 Prefata

Precedata de clasicul Tabel cronologic intocmit de Serban Cioculescu, actuala editie se prezinta imbogatita cu contri butia a cinci mernorialisti (Ion Agarbiceanu, Marius Bunescu, CI. Nottara, Radu D. Rosetti, Vintila Russu Sirianu), corec teaza in note unele erori nesemnalate in versiunea precedenta si restabileste integritatea unor pasaje amputate anterior de cenzura. Batranele amintiri despre pururi tanarul Caragiale se asaza astfel sub ochii unei noi generatii de cititori, apta sa le acorde o noua sansa de a trai.

Stefan Cazimir

Ion Agarbiceanu

CARAGIALE LA BLAJ

In vara anului 1911, s-a serbat la Blaj jubileul de 50 de ani al Astrei. Pentru sarbatorire s-a ales Blajul, pentru ca, in 1911, aici erau cei mai multi intelectuali romani. Liceul avea un bogat muzeu numismatic si istoric - in care si cateva nepretuite table cerate, ramase de la Cipariu si cu satele din jur se putea aranja usor si un convoi impunator de care alegorice.

Mai avea Blajul, atunci injghebat, un cor mare mixt si o buna orchestra improvizata, amandoua sub conducerea compo zitorului Iacob Muresan, caruia i se dadea astfel intaiul prilej sa execute marea lui compozitie muzicala: ManastireaArgefului.

Prevazandu-se o mare aglomeratie pentru zilele congresului, tinerii profesori au alergat zile in sir sa afle cvartire pentru publicul ce va veni la serbari.

Din ziua cand s-a anuntat ca cu prilejul Congresului Astrei va zbura pentru intaia oara in Ardeal tanarul aviator Aurel Vlaicu, pe aeroplanul construit de el, s-a pornit o infrigurare si o insufletire in intreg Ardealul, incat aranjatorii localnici nu mai stiau unde sa afle cvartire prin satele din apropiere.

Si-au anuntat participarea si multe personalitati culturale de peste Carpati, intre care dramaturgul Caragiale si poetul Cosbuc. La Congres, vorbirea sau, cum i se spunea atunci, conferinta

34 Amintiri despre Caragiale

festiva avea sa o tina poetul Octavian Goga, secretarul literar al Astrei.

Intelectualii ardeleni erau indragostiti de poeziile lui Cosbuc si cunosteau si Napasta lui Caragiale, pe care a jucat-o o trupa a Teatrului National din Bucuresti, in frunte cu Zaharia Barsan, prin orasele ardelenesti. Erau destui care citisera si schitele, unele telegrafice, aproape toate in forma dramatica, ale mare lui satiric.

Dar pe el nu-l cunosteau decat foarte putini, cei care mai trecusera uneori Carpatii. Asa ca lumea venita la Congres era foarte dornica sa-I vada pe Caragiale. Dar cei mai multi n-au avut noroc sa-I vada. La deschiderea Congresului cred ca era si el undeva prin multime, dar nu era cine sa-I arate celor ce nu-l cunosteau. De altfel- n-as putea spune cu siguranta daca va fi fost prezent - judecand dupa lipsa lui de la alte sedinte festive.

Desi nu l-am putut observa, sant sigur ca a fost prezent la reprezentarea Manastirii Argefului de Iacob Muresan, pe care il aprecia elogios, cum mi-au spus mai multi tineri profesori care ii constituiau o suita zilnica, insotindu-l pretutindeni.

De altfel, nici aceasta suita nu prea avea de lucru cu drama turgul nostru. Doua erau locurile unde-i placea lui Caragiale sa poposeasca. Sa poposeasca? Nu! Unde ramanea cu ceasurile: gradina umbroasa a seminarului teologic si un pavilion de vara la marginea satului Veza, pe care il despartea de Blaj numai podul vechi de lemn de pe Tarnava Mare. Era umbra si racoare si in pavilionul acela si vin tot asa de bun ca si din pivnita semi narului teologic. Era acelasi vin pe care insotitorii lui il duceau cu o damigeana pantecoasa, traversand piata insorita a Blajului, catre podul Tarnavei.

Caragiale se purta pe caldurile acelea numai in camasa. Era o tinuta neobisnuita in Blaj si multa lume se oprea sa priveasca grupul ce pornea catre pavilionul din Veza.

Ion Agarbiceanu 35

- Cine sa fie cel in camasa? se intrebau blajenii si oaspetii

sositi la Congres.

- Spun ca ar fi Caragiale!

- Care? Scriitorul din Bucuresti?

- Da, asa spun, ca ar fi el.

- Care a scris Napasta?

- Care altul!

- Si uite-i, domnule, cum se duc cu damigeana dupa ei!

- Unde o duc?

- Se spune ca la pavilionul din Veza!

- Si ieri i-arn vazut!

- In toate dupa-amiezile merg acolo, ca-i racoare buna,

doar la spatele pavilionului lui Achim e paduricea Bercul si tine racoare.

Trecatorii se opreau in drum si se uitau dupa grupul acela. - Spun ca ala in camasa e Caragiale!

- Se poate! Nu l-am cunoscut pana acum, la adunare nu

l-am vazut.

- Pai cum sa-I vezi? Acolo nu vine in camasa, ci imbracat

ca oamenu.

- Dumneata l-ai vazut la vreo sedinta?

- Nu pot spune, nu-mi aduc aminte.

Cine l-a cunoscut pe Caragiale la Blaj cred ca l-a vazut sau traversand piata cu suita sa personala sau in gradina seminarului, ori in pavilionullui Achim din Veza.

ARandu-se in aceste doua locuri la o masa lunga cu insoti torii sai intelectuali, nu trecea mult si se facea o roata de curiosi in jurul mesei.

Si ascultau, ascultau, ascultau.

Vorbea aproape numai Caragiale si in atatea domenii diferite si cu o usurinta nemaipomenita si totusi atat de clar si categoric, incat parea ca vorbeste numai in sentinte si aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere.

36 Amintiri despre Caragiale

De la un tanar profesor din suita sa am auzit aceasta con cluzie: "Daca as fi fost un stenograf perfect, as fi putut prinde material pentru cateva volume de literatura pline de-o verva indracita!"

Altul mi-a spus:

- Inchipuie-ti, Caragiale nu recunoaste ca el ar fi un satiric indracit, ci un sentimental.

- El, sentimental?

Si apoi, alta! Stiti, dupa parerea lui, cine e cel mai mare

scriitor din lume? -Homer?

- Ei, as!

- Dante?

- Nici poveste. Cel mai mare scriitor din literatura uni-

versala este autorul lui Robinson Crusoe. - Daniel Defoe?

-Da, el!

- Si cu ce dovedeste?

- Robinson nu se sperie singur in insula lui, decat cand

descopera urma de picior omenesc. Zice ca marele dusman al omu lui e singur omul si acest adevar l-a pus pe hartie cel dintai, dintre scriitori, Daniel Defoe.

Campia libertatii n-a mai vazut de la adunarea din 1848 atata lume ca in ziua zborului lui Aurel Vlaicu.

Era o mare de capete cat vedeai cu ochiul si, sosit intre cei din urma, oricat ai fi dat din coate, nu puteai strabate mai mult de trei patru pasi. Era umar in umar.

O agitatie uriasa ii cuprinsese pe toti si toate privirile erau indreptate spre cer. Un murmur surd trecea peste marea de capete.

Nu stiu cum, in marea stramtoare, tot inghesuindu-ma am ajuns langa Caragiale. De data aceasta nici unul dintre inso titorii lui nu mai era langa el.

Cuprins

Prefata 5

Tabel cronologic 15

AMINTIRI DESPRE CARAGIALE

ION AGARBICEANU Caragiale la Blaj 33

ARCHIBALD

Regulamentul Teatrului National 38

PAUL BUJOR

Cateva amintiri de [spre] I.L. Caragiale 44

MARIUS BUNESCU Caragiale la Munchen 54

LUCA 1. CARAGIALE Amintiri despre Caragiale 58

AL. DAVlLA

Un studiu critic 65

BARBU DELAVRANCEA

Iasii si banchetul junimistilor 70

CELLA DELA VRANCEA

Cateva amintiri despre Caragiale 74

VICTOR EFTIMIU

La moartea lui Caragiale 80 Amintiri despre Caragiale 82

290 Cuprins

GALA GALACTION

Cum l-am suparat pe Caragiale 85

IOAN D. GHEREA LL. Caragiale 88

OCTAVIAN GOGA

A murit Caragiale... 100

DIMITRIE GUSTI

Cateva amintiri despre Caragiale 107

G. IBRAILEANU LL. Caragiale 116

ST.O. IOSIF

Cum scrie Caragiale 118

IOAN 1. LIVESCU

Artistii straini. Caragiale despre Novelli 122

ECATERINA LOGADI

Din amintirile mele despre tata 125

c.r. NOTTARA

Ion Luca Caragiale 149

CINCINAT PAVELESCU Amintiri literare 154

HORIA PETRA-PETRESCU Ion Luca Caragiale intim 164

N. PETRASCU Biografia mea 171

RADU D. ROSETTI

Desp re Caragiale 174

VINTILA RUSSU SIRIANU Caragiale ... actor! 180

M. SEVASTOS

LL. Caragiale printre scriitori 190

Cuprins 291

ION SLAVICI

1. L. Caragiali 199 Eminescu si Caragiali 208 Eminescu si Caragiali. Felul lor de a concepe viata 212

D.I. SUCHIANU

Intamplari cu 1. L. Caragiale 214

ION SUCHIANU

Napasta 218 Un pranz la Poiana Tapului 220 Colaboratorii lui Caragiale 223

A. TOMA

Caragiale - asa cum l-am cunoscut 228

V.A. URECHIA

Sub semnul ironiei 242 Umor si spirit 244 Cumpanire 246 Nouazeci si noua 247 Vizita la Tiergarten 250 O lectie de compunere cu dl Caragiale 252

AL. VLAHUTA

Caragiale 257 Cultul amintirilor 261

PAUL ZARIFOPOL Caragiale, pe scurt 262

Tabla autorilor 287



Pagini: 296
An aparitie: 2013
Format: 14,5x20,5 cm
Prefata: Stefan Cazimir
Tabel cronologic: Serban Cioculescu