Descriere - Lumea ca teatru, teatrul ca lumea

Subtila alchimie a teatrului caragialian se realizeaza printr-o perfecta proportie intre imaginar si real, intre verosimil si absurdul impins pana la grotesc, uneori. Replicile din piesele sale au devenit formule pe care vorbitorii contemporani le utilizeaza in contexte variate, adesea complet diferite  de situatiile care le-au generat, semn al universalitatii lor si perpetua infirmare a opiniilor privind perimarea operei lui Caragiale, o data cu disparitia cadrului istoric de care a fost inspirata.

         S-ar putea spune orice despre Caragiale, mai putin ca spiritul operei sale nu e, cat se poate de prezent printre noi si prin noi. De altfel, nu putini sunt cei care chiar au spus aproape „orice”. Sa luam doar un singur exemplu, acela in care detractorii (nu dam nume… „persoane insemnate”!) reprosau autorului efemeritatea operei sale, pe motivul deloc bine ales, cum ca ia in vizorul scrierilor, defectele trecatoare ale omului, nu pe cele eterne! Nimic mai fals si mai eronat! „Greselile umane” puse de dramaturg in opera, sunt cat se poate de perene, ca dovada ca ne impiedicam si azi de ele, la tot pasul! Cum sa presupui ca o opera de calibrul pe care-l are cea caragialiana, ar putea sa iasa din ritmul schimbarilor suferite de literatura, cand e de-ajuns sa deschidem la intamplare una din comediile lui Nenea Iancu si sa parcurgem doar cateva replici! Constatam pe data efectul prim si uneori violent al teatrului sau: rasul sanatos, din toata inima! Or, domnilor inca indoielnici, rasul nu e alterabil prin trecerea timpului, nici a modelor! Primim sa se revizuiasca, si chiar sa se schimbe, dar vom constata in mod repetat, ca rezultatul ramane acelasi: vesnic, Caragiale ne face cel putin sa zambim! Si presupunand chiar, (in mod eronat, evident) ca intruneste doar acest deziderat, ne putem deja, declara pe deplin multumiti!

         Intr-un periplu prin opera marelui dramaturg, pe langa umorul, a carui proba de talent o face in toata puterea cuvantului si pe care nu ne propunem sa-l dezvoltam intr-un spatiu restrans al unei introduceri, nu putem sa nu remarcam conceptia estetica a lui Caragiale, si anume aceea a unui realist, cu vizibile inclinatii spre clasicism. Intr-un spirit de pledoarie pentru natural, pentru simplitate si limpezime, in sens clasic, Caragiale a repudiat cu insistenta romantismul, intr-o vreme in care orientarea romantica era inca destul de puternica in literatura romana. Marele scriitor e contrariat ca la noi predomina intr-un mod atat de covarsitor poezia lirica romantico-pesimista si apoi – in productie mai mica, ce-i drept, - nuvela sentimentala. Atunci cand, dintr-o ratiune sau alta, e determinat, totusi, sa aprecieze piese romantice, o face relevandu-le calitati ce tin mai degraba de clasicism. Ideea ca literatura indeplineste o menire morala si civilizatoare, stimuland increderea oamenilor in valorile vietii, vine tot din umanismul clasic.

         „Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniti sa starneasca neistovite comentarii, dupa unghiurile neasteptate de perspectiva, pe care si le vor insusi generatiile succesive. Aceasta este soarta glorioasa a scriitorului cu mesaj, fie chiar cu mesaj indirect, cum a fost marele ironist, care n-a daruit nimic altceva decat o oglinda perfida, pentru chipurile ei nefardate”.1

         Cariera literara a lui I. L. Caragiale se anunta dificila de la inceput, pentru ca ea contine in germen un prim element de dificultate sau de risc, in masura in care autorul pare sa ignore consensul si semnele de circulatie literara ale epocii sale.

         Personalitatea omeneasca a lui Caragiale a sedus mai mult pe contemporanii care au intrat in atingere directa cu ea, decat opera ce li se parea oarecum stereotipa. Incepand cu seniorii, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi si Vasile Pogor au fost fermecati de inteligenta scaparatoare, in permanenta veghe a tanarului care avea parca in el un demon al contradictiei si o vitalitate plina de neprevazut. „Maiorescu izbucnea intr-un ras gros, Carp, constient de originalitatea lui Caragiale, incepea a se indoi de superioritatea inteligentei sale, in prezenta dramaturgului.”2

         Caragiale nu era exclusiv „om de litere”; sociabilitatea sa era atat de diversa, incat nu alegea intre ambientele ce i se ofereau. Avea prieteni buni si cunoscuti de toate treptele, in mediile cele mai felurite: beletristica, armata, invatamant, gazetarie, teatru etc. Se adapta la toate mediile, de la cel academic, pana la cel periferic, cu un neegalat cameleonism, de care era foarte constient, ca un actor pe scena. Cu o usurinta proprie doar unui scriitor de mare talent, dramaturgul traieste intr-o lume reala, de unde selecteaza lasand deplina libertatea fanteziei ironice, pentru a anihila sau a pune in dificultate sistemele si opiniile teoretice socotite, fie de prisos, fie incapabile sa patrunda esenta lucrurilor.

         T. Vianu vorbea despre „constiinta de om modern a lui Caragiale”, care il face sa inteleaga ceea ce este absolut individual: fenomenul stilului. „Nu exista mai multe feluri de stil, si nici formule generale la care acestea pot fi reduse. Exista numai un fel de stil: «stilul potrivit», haina unica a timpului individual. Unicitatea absoluta a stilului, cu neputinta de convertit intr-o formula generala, rezulta din aceea ca, privit in esenta lui, stilul este produsul a doua ritmuri, a ritmului in care se desfasoara spectacolul lumii pentru sufletul nostru si a ritmului prin care, prin creatia de arta, sufletul nostru ii raspunde.”3

         Dramaturgul nostru era un indragostit al vietii expresive. Eternul vietii nu-l interesa. Il interesau diferentierile, nu asemanarile. Caragiale este un observator lucid si exact, dar materialul observatiilor sale nu ramane niciodata in stare dispersata, ci se aduna in viziunile unor caractere tipice. Pe primul plan al creatiilor sale sta omul social si numai intr-un plan mai adanc apare caracterul omenesc general, care nu face altceva decat sa sustina faptul ca…” omul e un animal social”.

         „Modernitatea ideilor lui Caragiale este una de esenta strans legata de talentul creatorului si de valorile autentice ale culturii si literaturii noastre; «ferfelitele» si «zdrentele» modei literare l-au lasat neatins, detasarea de ele ii vine din talent, din instinct artistic, nu din aplicarea unor teorii insusite de aiurea fenomenului literar. Caragiale simtea opera si creatorul adevarat si s-a pronuntat raspicat impotriva scrierilor false si a influentei negative a acestora asupra publicului”.4

         Unicitatea actului creator este sugerata prin punerea semnului egalitatii intre creatia naturii si cea a artistului, ambele insemnand relevarea unei infinite puteri. La Caragiale, natura nu a facut decat sa dea premisele unei mari opere, in care creatia artistica a devenit altceva decat aceea a naturii. Caragiale urmareste cu metoda si cu toate variatele dispozitii artistice ale temperamentului sau studiul minutios al societatii in care traieste. De la intaiele siluete, mai mult sau mai putin rigide din jocul de papusi al debutului, pana la eroii de prima marime ai teatrului sau, aceeasi e patima si maiestria artistica cu care autorul isi desavarseste personajele. Aceasta „comedie umana” a imperfectiunilor unei oranduiri vicioase, este cu atat mai valoroasa cu cat, Caragiale a mers in alcatuirea ei mai mult pe intuitie artistica, decat pe doctrina literara si premise teoretice. Originalitatea vederilor sale sta, in primul rand, in frumusetea imaginilor si alegerilor in care isi travesteste ideile.

         Privind lumea lui Caragiale in prezentul ei, observam ca nu facem decat sa ramanem in prezentul nostru. Singurul efort facut, ar fi cel temporal, pentru ca alte eforturi, de natura socio-economica, nu prea trebuie sa mai facem. Intrebarile legate de durata operei sunt reduse la substanta trairii ei. Timpul operei este timpul priceperii si judecatii omenesti. Viziunea lui Caragiale este de o modernitate frapanta. O opera adevarata este mereu supusa descoperirii, ea este uitata sau „a adormit”, doar in momentul in care cei din urma ochi priceputi si-au intors privirea de la ea; dar la cea dintai privire a altor doi ochi priceputi, ea se va destepta, desigur, cu o noua si intreaga pricepere, chemand spre a o descoperi, o alta lume.

         Secretul artei lui Caragiale sta, deci, nu in ilustrare, cu atat mai putin in simpla reflectare a realitatii, ci si in maiestria cu care el opereaza pe viu in anatomia sociala, selectand si individualizand elementele pe care el nu le „reda”, ci le pune in scena si le joaca potrivit finalitatii artistice urmarite. De aici, extraordinara economie de mijloace de stil si, relevand totdeauna esentialul, marea lui accesibilitate. Se intelege ca, vreme buna in urma, el a displacut unor categorii care in intimitatea lor, mai mult decat in forma lor, erau caragialesti! Daca el isi bate joc de ceea ce unora li se nazare ca ar fi un sentiment, o face ca sa-si rada nu de a faptul sufletesc esential, ci de imitatia unui act. Modelele lui poate vor disparea, dar vor exista nuante ale prezentului care le vor sustine mereu; oricum, nu aici trebuie cautata rezistenta operei lui Caragiale. „Originalele” pot fi intunecate cu vremea; creatorul original, insa, niciodata!

         „Sa fi venit Caragiale prea devreme? In loc sa vina ca post-scriptum satirizand de excese, hohotul sau a explodat in plina afirmare a energiei nationale! Ca un Aristofan imaginat inainte de Eschil! E un lux demn, intr-adevar, de o natie foarte sigura pe incheieturile sale, dupa cum tot un lux a fost si aparitia cartii lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei, in plin elan european. Cum stim, la noi nu e niciodata momentul sa ne uitam in oglinda, adica sa… facem lumina! Niciodata nu e vremea potrivita pentru critica, pentru ca suntem vesnic in constructie, in auto-tranzitie, intr-un «moment dificil», in niste «circumstante complexe». Niciodata nu-i potrivit sa discuti viciile, ca sa nu destabilizezi constructia in elanul ei dezechilibrat, niciodata nu-i recomandabila reliefarea fragmentelor alterate de vreme ce se decreteaza vesnic obligativitatea adunarii «edificiului», in intregul sau”.5

         Nimic mai fals decat a lupta sa oferi un nou, un ALT Caragiale! El este unul si acelasi in ras si in suras, in rictusul nervos si in hohotul de berarie. Atat doar, ca hiperbolizata imagine a arhijubilativului, a satiricului biciuitor de moravuri, risca sa efaseze pana la pulverizare integralitatea conturilor, preferand policromiei chipului, monocromia mastii.

         Caragiale este inepuizabil. Sa-i descoperim, asadar, nesfarsita ironie din comedii, formulele acide tocmai prin forta subtilizarii evidente, sa-l percepem prin noi insine, dincolo de istorie, timp si mentalitati. Opera se va naste de fiecare data, prin contributia noastra, niste co-autori, pentru ca ea va prinde viata doar in momentul in care cineva va incerca mereu sa-i urce… „nebanuitele trepte”.


An aparitie: 2011
Nr. pagini: 96