Descriere - Uitarea. Decameron la capataiul mortului

Gheorghe Ungureanu pune punct romanului „Uitarea” in decembrie 2012 si da curs preparativelor de publicare. Cand am primit manuscrisul pentru a-i intocmi o potrivita prefata, am fost avertizat ca nu e tocmai un roman epic. Lectura sa mi-a prilejuit observarea unui edificiu corintic, ce tine de postmodernitate, vizionar intr-un sens restrans, aici in sensul ca evenimente succesive sau despartite de mari intervale de timp, sunt prezentate simultan. Cum de nu urmeaza Gheorghe Ungureanu lectia vestitului hidalgo Don Quijote, prins in iuresul faptelor sale prezentate in ordine cronologica? Ei bine, nu o face pentru ca este mai degraba un vizionar decat un epic. Romanul nu mai este povestea cuiva, ci o viziune asupra existentei. Un intreg vizionar. Nu exista multi prozatori care sa conceapa asa ceva, sa vrea asa ceva si cu atat mai mult sa reuseasca sa detina controlul intregului. Gheorghe Ungureanu o face intr-un mod remarcabil. Mai mult chiar, se misca in aceasta fictiune dedalica aidoma pestelui in apa. Dedalica si totusi simpla in continut: e un priveghi la capataiul unui „batran de curand adormit”.

Dela bun inceput, nu poti sa ignori ritmul de poem epic al frazelor. Mi-am pus intrebarea: e un ritm cautat? Probabil ca nu, el sufera numeroase „ruperi” ale unui posibil metru antic. Ci pare sa vina din adancul prozatorului, ce simte nevoia unei incantatii... Gandul ne duce la modul de a povesti al barzilor. Barzii aveau nevoie de un ritm, de-o cadenta care sa-i ajute la istorisire, sa-i ajute sa memoreze mii de versuri, dar si sa incante urechea ascultatorilor. Fara indoiala, cine va fi facut supozitia ca arta cuvantului are origine comuna cu muzica si dansul, trebuie ca nu s-a inselat. Gheorghe Ungureanu e... muzical, creeaza un ritm ce vine din el. Nu este un ritm voit si asumat (atunci ar fi fost sa fie, formal, perfect, ca bunaoara in „Petersburg”-ul lui Andrei Belii). Barzii mai au nevoie de autenticitate, adica sa dea senzatia ca lururile povestite s-au petrecut aievea, ca nu sunt inventii. Lui Gheorghe Ungureanu ii reuseste si autenticitatea. Intr-un fel, el este un bard al postmodernitatii aici, in cartea aceasta.

Este „Uitarea” un roman? Specialistii in teorie literara s-ar putea sa-i afle hibe. Dar daca nu a scris un roman, cu siguranta ca Gheorghe Ungureanu a scris un poem. Un frumos poem despre viata si moarte, despre dragoste si ura, despre pasiuni si credinta. De aceea epica, povestea in sine, inainteaza incet, de fapt stagneaza. De-ar fi sa repovestim romanul, o putem face in cateva randuri. Un batran a murit si este pregatit si vegheat trei zile, dupa randuieli, pentru a fi ingropat. Lenta trama, ce ar tinde spre miscare solemna. Insa povestea nu este povestea mortului, ci a celor vii, a celor ce au „ramas” in lume. Ei tin sa-si povesteasca viata si cum sunt un pic hatri si certareti, adio miscare solemna. Ea ramane in background, pentru ca la suprafata sa colcaie viata.

Cultura necesara scrierii unui astfel de roman e impresionanta. Stiu bine ce spun, m-am documentat deseori pentru romane. Vorbind despre viata, prozatorul nu uita nici semnele existentei spirituale si religioase ale oamenilor, nici semnele existentei lor materiale. Porturile, fie cal cazon, fie cel nemtesc, portul taranilor si tarancilor sunt amanuntite. Fuste largi ori catrinte poarta femeile, ii din panza topita, alesaturi, baticuri, berte, cruciulite la gat sau margele. Dar sunt prezente si cutumele, mai ales cele funerare. Nu sunt uitate nici practicile... vrajitoresti. Tot ce face din satul romanesc al veacului douazeci o lume, apare in romanul lui Gheorghe Ungureanu. Da, povestile vin din anii 20-30-40 ai sec al XX-lea. Dar nu e satul cunoscut de la alti autori ce au scris despre acea perioada. Si nu ma refer doar la tenta unora, prolecultista. Gheorghe Ungureanu scrie despre viata. Istoria face sparturi (sumbrea) doar pe alocuri si tulbura existenta umana, dar n-o rapune. Prin asta, avem de a face cu un prozator al timpului nostru, un participant la o viziune actuala asupra existentei. Altfel, satul rimane sa-si duca... vesnicia, cu povestile lui, cu nopti de Sf. Andrei, „cand din gropnitele cimitirului ies oamenii-lup, strigoii si varcolacii”. Dar mai mult decat datinile, portul, credintele, ritualile, superstitiile... m-a impresionat amanuntimea cu care e prezentata calatoria sufletului in lumea de dincolo. Am aflat mai multe decat din studii si monografii si carti de folclor.

Cum spuneam, istoria patrunde cand si cand cu agresivitatea ei in viata oamenilor din carte. Bunaoara, sunt amintite Garda de Fier, crimele politice din anii 20-30 si de mai tarziu, prigoana evreilor, rebeliunea legionara. Razboiul cu rusii si intoarcerea armelor. Intoarcere cand „puhoiul razboiului s-a rasfrant indarat, urmand sa strabata si culmile noastre”. Mai sunt apoi anii de dupa razboi, partizanii din munti...

Povestea lui Gheorghe Ungureanu surprinde circa jumatate de secol de existenta romaneasca. Si e scrisa fara ostentatie, desi cuprinde unii din anii grei ai istoriei noastre.

„Uitarea”, prin calitatile sale, ii confera lui Ghoerghe Ungureanu o buna cota valorica intre prozatorii de astazi. Ca va obtine in contingentul nostru si elogiile meritate, e alta problema. De aceea cred ca marturia mea despre calitatea acestui roman atractiv, antrenant, vizionar si artistic este binevenita.      

 

Dan Persa



Anul aparitiei: 2013
Nr. pagini: 110