Iata jurnalul unui Don Quijote care-si foloseste lancea nu ca sa lupte cu cineva (nici macar cu o eoliana), ci ca sa vasleasca, pur si simplu, cu ea, in timp ce barca i se scufunda, incet, incet, de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Cand isi mai trage sufletul, Gabriel scrijeleste cu varful lancii pe peretii amaratei lui de barci propria poveste, si o face crud, autentic, resemnat, cu un umor si o autoironie care ba iti inclesteaza falcile si iti scrasnesc dintii, ba te fac sa razi cu lac...