Descriere - Ciresarii, Volumul V - Drum bun, ciresari!

Peronul era ticsit de lume. Si era agitatie, larma, si atitea gesturi si vorbe inutile, imbratisari si mingiieri grabite, lacrimi sterse pe furis, zimbete curajoase, sau de-a dreptul
eroice, si sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse in clipe de stinjeneala, pentru a ascunde o emotie, pentru a intrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despartirii.
- Dragul meu, ai grija, sa nu cumva sa...
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel caruia ii erau adresate. Si unul si celalalt gaseau in aceasta fraza banala, neterminata, inutila, prilejul de a
respira citeva clipe linistite, de a se intilni cu alte ginduri, pina simteau din nou, poate in aceeasi fractiune de secunda, cum il asaltau furnicile emotiei. Dar atunci rasuna incet
invariabilul raspuns:
- Stiu, n-ai nici o grija, dar nici tu...

Si iarasi citeva clipe liniste, pina ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din departare, oferea pretextul unor imbratisari fara vorbe, unor imbratisari furate, si toti aveau convingerea
culpei, pentru ca ochii urmareau fara incetare ceasul mare al garii, si acele lui, din fericire, inaintau incet, incet. Si erau necesare doar citeva vorbe pentru ca multimea sa se deznoade si
sa-si destrame toate legaturile naive pe care si le crease in indelungata asteptare, sa se transforme in ceea ce era initial: parinti, copii, frati, surori, prieteni, cunoscuti. Adica sa se
sfarime in imbratisari, sa-si elibereze toate lacrimile, sa spuna totul, totul intr-un gest sau intr-un cuvint. Dar vorbele acelea intirziau, parca anume retinute, pentru a se rosti desi toti le
simteau ca o amenintare aproape fizica, materiala  pe neasteptate.

Vorbele intirziau si multimea trada cu fidelitate emotiile prelungite, care exista pesemne inaintea oricaror despartiri, oriunde, in orice gara a lumii. Cum sa nu se supuna acestor reguli si gara oraselului nostru de provincie?
In masa aceea de oameni puteau fi recunoscuti undeva si ciresarii. Se deosebeau ei de ceilalti care urmau sa plece cu acelasi tren? Nu se poate raspunde sigur, dintr-o data, la
aceasta intrebare. Dar ei erau acolo, toti, cu exceptia lui Ionel, care-i astepta undeva pe malul marii, pentru a-i antrena intr-o noua si fantastica aventura. Erau toti acolo si, cu toate acestea,
traiau clipele unei despartiri.

Isi luasera ramas bun de la parinti, ii rugasera sa nu-i petreaca la gara, asa cum facusera si cu prietenii si cunoscutii lor. Parintii acceptasera, poate numai formal, poate unii se aflau
ascunsi pe undeva prin multime. Prin urmare, ciresarii se aflau singuri in apropierea vagonului lor, probabil asteptau si ei cuvintele pe care le asteptau toti cei de pe peron. Dar acolo se oficia
o despartire. Unii o traiau intens, altii mai putin. Ursu era cel mai trist si, cum nu avea obiceiul sa-si ascunda sentimentele, oricine putea sa-i citeasca tristetea pe fata sau in gesturi. Pentru
ca el vorbea intotdeauna cel mai putin dintre toti. Maria cauta mereu cu privirile cerul, poate stelele care incepeau sa se vada, si absenta, izolarea ei tacuta in freamatul care vuia nu
indicau oare o stare neobisnuita? Ce pricinuia aceasta stare: despartirea sau altceva? Victor era aproape nepasator, prea calm, prea atent la ce se petrecea in jurul sau, prea lucid pentru a i se putea atribui emotii prea mari. De aceea Ursu, vazindu-l, clatina uneori imperceptibil din
cap si privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare si apoi parca mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigura, se imbujorase la fata si se simtea parca stingherita de cind isidescoperise tatal
in multime. Ducea o lupta cu sine insasi, aproape ca facea un exercitiu de logica. Cauta o for-mula care sa fixeze un echilibru intre sentiment si ratiune. Dan, incercind sa se adapteze pe rind starilor celorlalti, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor raminea numai in
intentie. Adevarul e ca-l chinuia pe ici pe colo gindul despartirii.


Coperti cartonate cu supracoperta
Anul aparitiei: 2010
Nr.pagini: 352