Descriere - Dincolo de gratii...

Flori la umbra zidurilor...

Acum zece ani in urma paseam pentru prima oara intr-un penitenciar. Se intampla sa fie Aiudul, una din temnitele care, pana atunci, pentru mine avea o sintaxa a individualitatilor amputate, a negarilor absolute, a represiunii carcerale ajunsa expresie ultima a dezumanizarii.
Am intalnit insa atunci, acolo, si oameni care mi-au dovedit, inca o data, ca schimbarea e singura constanta a fiintei umane si ca lacrimile cazute inauntru au puterea de a restaura lumea sau, cel putin, de a salva lumea unor oameni care, la capatul deznadejdii lor, au (re)gasit mana de dragoste mereu intinsa de Dumnezeu.
De aici a pornit apoi totul... Vreme de cativa ani – cu sprijinul Administratiei Nationale a Penitenciarelor –, am fost acreditat sa colind penitenciarele tarii, pentru a povesti ceea ce se intampla, in panul misiunii Bisericii Ortodoxe Romane, in aceste spatii de detentie. Au fost experiente fascinante, cu oameni care acolo, dincolo de gratii, si-au aflat adevarata libertate, aceea de a se pozitiona in Hristos si in afara pacatului asumat...
In general, am peregrinat prin penitenciarele de maxima siguranta, acolo unde, de altfel, si cazurile de intoarcere la Hristos sunt mult mai vizibile si mai statornice. Si nu au fost deloc putine situatiile in care am zabovit ore in sir in cate un penitenciar, furat de istorisirile celor de aici, de dramele si bucuriile pe care rar mi-a fost dat sa le intalnesc dincoace de gratii, in libertatea conventionala.
Parte din aceste experiente le-am adunat in aceste pagini... Ele au aparut, initial, in cadrul rubricii „Flori la umbra zidurilor”, al saptamanalului Iisus Biruitorul. Jonctiunea lor intre coperte de carte s-a facut de la sine, cu insesizabile adnotari sau inerente diortosiri, specifice unei astfel de translatii.
Am incercat sa surprind, pe parcursul descinderilor in penitenciare, parte din experientele pastorale ale preotilor de aici, consideratii ale cadrelor ori conducerii din sistemul penitenciar si, mai ales, schimbari atitudinale de vieti ale anumitor detinuti.
In cazul celor incarcerati, din considerente obiective, nu am reprodus in cuprinsul cartii decat initialele numelui. De asemenea, imaginile inserate in volum respecta intru totul rigorile legale impuse in accesarea unor astfel de spatii.
Tin sa multumesc pe aceasta cale conducerii Administratiei Nationale a Penitenciarelor (din cadrul Ministerului Justitiei), care a facut posibil acest periplu in penitenciarele din tara, precum si personajelor fiecarui reportaj in parte. Alaturi de ele, de aceste destine incarcerate, am invatat poate mai bine ca niciodata cat de relativa si lipsita de sens e notiunea de libertate.
Sau, altfel spus, cata plinatate comporta acest concept, indiferent de factualizari temporare sau spatiale, daca el se semnifica dinspre Hristos inspre om...

Romeo PETRASCIUC

Dincolo de gratii, tot Dumnezeu ni-i frate...

Ani de zile, trebuie sa recunosc, l-am invidiat pe autorul reportajelor de fata, Romeo Petrasciuc, pentru ca avea darul lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii de dincolo de zidurile incondeiate cu gratii. Venea de-acolo transfigurat, descoperind mereu ca dincolo de linia libertatii sociale erau oameni care-L descopereau pe Dumnezeu, adevarata Libertate. Apoi m-a primit si pe mine partas, in parte, acelorasi pelerinaje. Si sufletul meu a inteles, o data in plus, darul Iubirii care umple de sens Libertatea. Eram, in urma cu ceva ani, la Schitul Romanesc Prodromu, in miezul de taina al Privegherii de Rusalii. Ascultam cantarea si sufletul meu canta; am primit binecuvantarea de a sluji la Liturghie si Rusalii de Duh mi-au umplut inima si sensul preotiei s-a incarcat iar si iar de bucurie. Vecernia Rusaliilor mi-a sporit bucuria, aducandu-ma la imbujorare emotionala si inima mea parea ca nu mai are nevoie de mai mult. Am coborat coasta de lumina a Athosului si, invitat de Parintele Petru din Gherla, impreuna cu ravnitoarea sa sotie, am mers sa le vorbesc celor din Penitenciar. Nu era prima data, pentru ca la Bacau sau Codlea, in situatii de pastoratie, personajele ce populau inchisorile nu-mi erau straine. Dar atunci, dupa praznicul de foc si trairea daruita de ravnitorii Parinti ai inimii romanesti din Athos, parca mi s-au deschis ochii. Si acelsi Duh, al rugaciunii si aprinderii de Viata, mi-a umplut sufletul. Am vazut atunci cum Evanghelia Mantuitorului e Una. O latura de rugaciune si viata liturgica si alta de cercetare a celui aflat departe de rugaciune si viata liturgica, uitat si anulat. Dincolo de descoperirea unui loc, cu intemnitati in cele din urma, descopeream partasia, aproape mistica, indraznesc sa spun, cu Domnul Hristos, Cel Care ne-a spus: „In temnita am fost si m-ati cercetat...” sau, parca si mai aproape Rusaliilor. Apoi, pentru ca era sfarsit de an scolar, am stat la premierea unor scolari speciali. Unul dintre ei avea cu mult peste 50 de ani, absolvise clasa I-a si, cu o emotie pe care n-o pot cuprinde in cuvinte, saruta diloma si spunea, plangand: Unde este mama, sa vada ca am invatat sa scriu si sa citesc?! Mi-au disparut, in rusine, toate mofturile de demotivati ale studentilor mei, ale celorlati studenti arivisti si raniti de incultura carierei.
Astfel de momente mi-au daruit, mai apoi, toate pelerinajele... dincolo de gratii. Cartea aceasta a lui Romeo Petrasciuc este desprinsa din astfel de intalniri, necontrafacute si vii. In paginile ei veti cunoaste oameni. Unii dintre ei si-au pus viata in joc pentru aproapele lor, gresitul dinaintea aproapelui si a lui Dumnezeu, deseori, pastrand intacta nadejdea si lucrarea pentru mantuire. Altii sunt intemnitati. Intemnitati liberi. Liberi sa se intalneasca cu El, Dumnezeul Care ne cheama sa-L cautam in puscarie. Sa ne descoperim adevarata libertate, libertatea fata de pacat (Parintele Arsenie Boca). Sa ne intelegem. Ce veti citi nu e un Pateric al temnitelor, cum ar trebui sa editam unul cu marturiile si faptele de foc ceresc ale celor intemnitati si ucisi de comunism sau de orice alta structura politica care terorizeaza libertatea umana (in Ardeal, inainte de dictatura comunista am avut martiri intemnitati pentru credinta, de catre un dicteu austro-ungar cu nimic mai democrat). Puscaria nu e o livada duhovniceasca, dar niciun pustiu fara rod. Nu e manastire, dar oricand, sub harul lucrarii Duhului Sfant, poate deveni un Ermon, un Carmel, unTabor.
Intre ziduri, oameni. Gardieni, cadre didactice, psihologi ori bucatari sunt linia intai in a le dovedi ca raman oameni, oricat de inumani s-au aratat pentru o clipa ori pentru o vreme. O singura familie, marcata de foarte multe ori de preotul de penitenciar. I-am cunoscut mai aproape acolo, in capele, pe culuare, in galeria cate unei incercari de revenire sufleteasca. I-am cunoscut si foarte oficial, cand am organizat Conferinta Internationala Strengthening the soul (psalm 137/8.3). International Prison Chaplain s Association, Europe, in iunie 2012, la Manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus. M-au fascinat ca forta de viata, cu istetimea lor pastorala, cu optimismul lor transmisibil, cu elocinta lor duhovniceasca. Discreti si uitati, uneori nebagati in seama decat atunci cand facem parada de misiunea noastra ‒ prea redusa ‒, in penitenciare, oamenii acestia stau in prima linie a marturiei, remarcabil. Nici ei nu sunt sfinti si n-au timp sa se prefaca. Ar fi amendati imediat de colegii de mediu, extrem de exigenti cand e vorba de viata celorlalti. E dificil sa intelegi ca predica si pastoratia lor nu are nicio doza de „caterinca” ori „abureala”, ca familiile lor ii vad rar, obositi si raniti de rana celor ce-i pastoresc. In fond, din nefericire, penitenciarele au ramas cam singurele parohii in care numarul de enoriasi nu scade, iar focul este continuu. Cartea lui Romeo Petrasciuc ni-i aduce aproape, cu toata smerita lor singuratate.
Cum tot singuratatii ii par a fi poeme si marturisirile celor arestati, aflati in executarea sentintei, departe nu doar de casa, ci si de toate visele libertatii lor. Au ramas oameni. Plang, rad, scriu, picteaza... Unii chiar nu stiau ca pot toate acestea, ca lucreaza in ei un dar la care ei nu conlucrau. Multora Biserica le-a redat demnitatea si zambetul. Hristos S-a asezat cu ei sub cheie. Si pana acum lucreaza...
Cand m-au intrebat detinutii de la Gherla cum se pot ruga, le-am spus ca pentru ei exista, sigur, o rugaciune speciala: Doamne, pentru rugaciunile celor care sub comunism au murit in celula mea, miluieste-ma si fii Libertatea mea!
Cartea lui Romeo Petrasciuc, cu multele ei facsimile raspandite in Iisus Biruitorul ori alte publicatii, provoaca. Sa treci duhovniceste de la indiferenta la rugaciune pentru ei, detinutii...
Dincolo de gratii, Hristos le ramane Frate!

Pr. Constantin NECULA

Nr. de pagini : 192
Anul aparitiei : 2010