Lidia Lazu semneaza o poezie delicat-confesiva, parcelata pe momente distincte, cu o structura de jurnal. Desi termenul structura e oarecum inadecvat acestei materii de fragezimi ce se transcriu ca atare, fara grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stanjeni fluiditatea, evanescenta.
Fiinta respira neconstransa de nimic, supusa doar clipei, incantatiei tranzitoriului. Asteptarile sale sunt naiv-fabuloase, in continuitatea unei copilarii care nu s-a epuizat, care-si traieste intens uimirile, de...