Descriere - De ce nu-mi vii. Poezii de dragoste

Ca poet care a rostit esential fiinta, Eminescu nu putea sa nu fie si un poet al dragostei, ca sentiment complex, atat de apropiat de „dor”, care deschide o perspectiva nazuitoare spre (de)plinatate e marca ontologica romaneasca, deoarece cuprinde intreaga scara a trairilor – intr-un registru al discretiei, nuantei (zicea Blaga – de la fior, de la tremur, de la framantarile starnite de Zburator in sufletul fragil al fetelor pubere pana la „farmecul ne-nteles” ce-o vrajeste pe Catalina din Luceafarul, pana la suferinta dureros de dulce care traduce sentimentul mortii (Caci Eros si Mors isi dau intalnire vicleana, primejdioasa, profund existential in acest sentiment-sinteza).

De ce ne procura – ieri, ca si azi – o lectura pasionanta, angajanta poeziile de dragoste ale lui Eminescu – dominanta tematica neparasita si ilustrand mai multe registre (liric propriu-zis, dramatic, meditativ-existential) – de la naiva si modesta ca expresie De-as avea la De ce nu-mi vii, una din ultimele sale creatii, invocare obsesiva a fantasmei iubitei invaluita intr-o idealitate alba, angelica, de statuie antica sau de chip renascentist figurat in culori luminoase („ca intr-o marmura de Paros, ca-ntr-o panza de Corregio, spune el in Scrisoarea IV).

Se cade sa facem o distinctie fundamentala de la bun inceput: Eminescu nu doar exprima, „canta”, idealizeaza (si toate celelalte definitii care se folosesc mai cu seama cu acceptie didactica); o traieste plenitudinar, cu toti porii fiintei sale, la limita, la momentul de varf, echivalent hybris-ului.

Or, Svetlana Paleologu-Matta, intr-un volum de referinta, Eminescu si abisul ontologic, il cita pe Max Scheler, care opineaza ca dragostea e un sentiment care angajeaza intreaga fiinta. Ca in dorul nostru, vom adauga iarasi, sugereaza o prindere intr-un fel de mreaja destinala, o intrare predeterminata intr-o zona stapanita de Eros sau de omologul sau indic Kama care arunca neindurate „sageti otravite”.

Poetul nostru isi reprezenta relatia cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legatura ideala, cu semnificatie mitica, dintre Amor si Psyha.

Florilegiul de fata ne permite sa urmarim intreaga sinusoida a punerii sale sub semnul lui Eros, poeziile sale de dragoste fiind marturia unei nazuinte catre ceva absolut, catre im-plinire, lumire (in sensul pe care-l gasim in Miorita), catre o comuniune – antropomorfizata, spiritualizata, idealizata – cu Natura si Cosmosul. Rasfranta intr-un vis al preafrumoasei fete de imparat Catalina, ceea ce este pamantesc aspira catre divin, iar ceea ce este divin, cel putin intr-un moment al chemarii acesteia, aspira catre pamantesc.

Eminescu trece, in spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrarii, surprinse in forma de elegie, de rugaciune (litanie), de confesiune sentimentala elementara sincera, de definitie gnomica de felul „Ce e amorul? Un prilej pentru durere”, de cantilena, lied romantic sau divan sau ghazel oriental, de doina sau basm, de meditatie filosofica.

Intr-un cuvant: el traieste dulcile clipe erotice, se lasa chinuit de ganduri lumesti (ca Sihastrul din Magul calator in stele sau din Muresanu), sufera din cauza absentei ei din teatrul iubirii (unde ramane singurul protagonist), indepartarii de ea si scufundarea in singuratate, e intristat de moartea tinerei iubite din adolescenta, gusta momentele fericite, dar si cele puse sub semnul sperantei, dorintei, renuntarii, (dez)iluziei, al neintelegerii „farmecului sfant” al dragostei in genere, si „amorului fara satiu al poetului”.

Aceasta suita de acorduri erotice se incheie, insa, cu o (re)chemare a fapturii erotice a iubitei in De ce nu-mi vii, in care e reluata intr-un vers simplu, dar plin de incarcatura emotiva adresarea catre ea: „Iubita mea, iubita mea”…

Acad. Mihai CIMPOI

Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 160
Format: 10x15