Descriere - Alesul - Thomas Mann

Premiul Nobel pentru literatura

„Ceea ce, dincolo de ironia si de virtuozitatea lui, era suflet, fidelitate, responsabilitate si putere de a iubi – timp de zeci de ani cu totul neintelese de publicul german –, tocmai asta va mentine vii opera si amintirea lui Thomas Mann.“ (Hermann HESSE)

„Rareori se intampla sa nu aiba dreptate cel ce scoate la iveala pacatosenia din fapta buna, dar Dumnezeu priveste cu indurare fapta buna, chiar daca isi are radacina in porniri trupesti.“ (Thomas MANN)

„Pana la urma, cum stau lucrurile cu aceasta carte, povestea pacatosului bun, povestea unui papa? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicata cand autorul avea 76 de ani si, fara indoiala, face concurenta celor mai indraznete romane contemporane, incalcand simultan tabuul erotic si pe cel religios. Cel mai bine o defineste calugarul Clemens, povestitorul: <o poveste groaznica si totodata inaltatoare>. E vorba de o istorie medievala, si tot rafinamentul trubadurilor, truverilor si minnesängerilor se topeste in acest adevarat poem, dandu-i frumuseti in masura sa-l satisfaca pe cel mai citit cititor. Ironia plina de intelegere pe care autorul si-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de noblete, atinge si ea nivelul cel mai inalt din toata creatia thomasmanniana. Lumineaza pur si simplu toata povestea. Si, nu in ultimul rand, desi aproape libertina, Alesul e, totusi, o carte (cu) morala.“ (Ioana PARVULESCU)

Thomas Mann si-a scris romanul Alesul in ultima parte a vietii, in 1951. Nicaieri in opera lui nu exista, ca in Alesul, o mai puternica senzatie de spectacol narativ, lingvistic si de idei in dialog, menit delectarii si amuzamentului. Este indeobste cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi membrilor familiei capitole din cartile la care lucra, astfel incat uneori isi permite mici aluzii la reactia ascultatorilor, le face cu ochiul si ii ia partasi. In felul acesta se amuza regeste si ii amuza pe cei din jur. Pacatosul cel bun, tema lui Hartmann von Aue, in atingere cu tema faustica, goetheana, a diavolului bun, construiesc laolalta „o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre tot ce este in stare sa faca trupul, fara sovaiala sau refuz“. Emotiei i se opune ironia, dusa pana la limita-limitelor.

Cine trage clopotele?

  - angat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste-orasul tot, in vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se ela: tina-n zbor, unduiesc si se leagana inaltandu-se-n grinzi, in lacasurile lor, pe sute de voci, intr-o babilonie deplina. Greu si-avantat, tunator si cantat - n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba intrerupandu-se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului in vibratie sa se potoleasca, ci bubuie penduland la marginea cealalta, izbesc din nou in propriul bubuit, incat, atunci cand suna inca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum teeta sunt peccata, iar inlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii.

Suna de pe inaltimi si din vale, de la cele sapte preasfinte lacasuri de pelerinaj si de la toate bisericile parohiale ale celor sapte dioceze de pe malurile de doua ori serpuite ale Tibrului. Suna de pe Aventin, de la sanctuarele de pe colina Palatinului si de la San Giovanni Laterano, suna peste mormantul celui care are cheile, pe colina Vatican ului, de la Santa Maria Maggiore, de la cea din for, din Domnica, din Cosmedin si din Trastevere, de la Ara Celi, de la Sfantul Paul din afara zidurilor, de la Sfantul Petru in Lanturi si de la bazilica Preasfintei Cruci din Ierusalim. Dar suna si de la capelele din cimitire, de pe acoperisurile caselor de rugaciune si de la oratoriile de pe ulite. Cine sa le mai spuna tuturor pe nume si sa le stie hramurile? Asa cum suna cand vantul, cand furtuna ciupeste strunele harfei lui Eoi si-i trezita intreaga lume a sunetelor, cand tot ce este departat si apropiat se contopeste intr-o vuitoare armonie universala; la fel, dar transpus in bronz, se intampla in vazduhul gata sa crape, caci totul suna la marea sarbatoare si grandioasa intrare.

Cine trage clopotele? Clopotarii nu! Au dat si ei navala in strada, ca toata lumea, din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult. Convingeti-va singuri: clopotnitele sunt parasite. Funiile atarna moale si totusi clopotele se balanseaza, limbile izbesc bubuind. Se va spune oare ca le trage nimeni? Nu, numai o minte negramaticala, lipsita de logica, ar fi in stare sa se exprime astfel. "Suna clopotele", asta inseamna: ele sunt trase, chiar daca clopotnitele sunt goale. Cine trage asadar clopotele Romei? Spiritul povestirii. Poate fi el oare pretutindeni, hie et ubique, de pilda deopotriva in turnul de la San Giorgio in Velabro si dincolo, in Santa Sabina, cea care adaposteste coloane din cumplitul templu al Dianei? In sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este in stare de asta. E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.

El este cel care graieste: "Toate clopotele sunau" si, prin urmare, el este cel care le trage. Atat de spiritual e spiritul acesta si atat de abstract, incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia, putandu-se spune doar:
"Iata-I". Si totusi el se poate aduna intr-o persoana, si anume intr-a-ntaia, si sa se intrupeze in cineva care graieste in felul acesta si poate spune: "Iata-ma. Eu sunt spiritul povestirii, acela care, sezand la locul sau de-acum - si anume in biblioteca manastirii Sankt Gallen din Tara Alemana, unde salasluia odinioara Notker Gangavul - spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita intarire sufleteasca, incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei, id est: relatez ca in ziua acelei intrari solemne toate fara exceptie au inceput sa sune de la sine".

Dar pentru ca si persoana a doua sa-si capete partea cuvenita, se pune intrebarea: cine esti tu, cel ce spunand "Eu", sezi la pupitrul lui N otker, intruchipand spiritul povestirii?

- Eu sunt Clemens irlandezul, ordinis divi Benedicti, in vizita aici ca oaspete si avand parte de o primire frateasca. Sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Clonmacnois, casa mea din Irlanda, ca sa cultiv vechile legaturi, dainuind inca din vremea lui Columbanus si Gallus, dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos. In calatoria mea, am vizitat un mare numar de lacasuri ale invataturii pioase si focare ale muzelor, precum Fulda, Reichenau si Gandersheim, Sankt Emmeram din Regensburg, Lorsch, Echternach si Corvey. Aici insa, unde ochiul se desfata in evangheliarele si psaltirile cu anluminuri atat de pretioase, cu aur si argint pe fond purpuriu, cu inflorituri de cinabru, de verde si de albastru, unde fratii psalmodiaza atat de dulce sub conducerea maestrului de cant, cum n-am mai pomenit nicaieri, unde revigorarea trupului este strasnica, blandul vinisor servit alaturi, de neuitat, iar dupa masa poti face o bine-venita plimbare in jurul fantanii saritoare din curte, tocmai aici am poposit, pentru ceva mai multa vreme, locuind intr-una din ehiliile de oaspeti, intotdeauna pregatita, unde Preasfintia Sa abatele, Gozbert pe numele lui, a avut delicata atentie de a-mi pune o cruce irlandeza pe care se vad zugravite un miel cu serpi incoIacindu-l, un arbor vitae, un cap de balaur cu crucea in bot si Ecclesia strangand intr-un potir sangele lui Cristos, in timp ce diavolul se straduieste sa apuce o imbucatura si-un galgait. Piesa dovedeste nivelul atins, inca de timpuriu, de arta noastra artizanala irlandeza.

Ma simt foarte legat de patria mea, insula plina de golfuri a Sfantului Patrick, de pajistile, tufarisurile si smarcurile ei. Acolo adierile sunt umede si blande si la fel de blanda este atmosfera manastirii noastre Clonmancnois, adica: prielnica unei educatii strunite de o asceza moderata. Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru Kilian ca religia lui Isus si cultivarea studiului Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie nimic nici de una, nici de cealalta si care s-a raspandit acolo unde oricare din ele a prins radacini. Intr-adevar, nivelul de educatie al confreriei noastre este considerabil si, dupa experienta mea, chiar superior celui din clerul roman, adesea prea putin interesat de intelepciunea Antichitatii si printre ai carui membri sunt unii care scriu intr-o latina de-a dreptul deplorabila - chiar daca nu atat de proasta ca la calugarii germani, dintre care unul, desigur un augustin, imi scria recent: .Habeo tibi aliqua secreta dicere. Robustissimus in corpore sum et saepe propterea temptationibus Diaboli succumbo", Asa ceva este greu de indurat, atat stilistic cat si altminteri, si niciodata un lucru atat de necioplit n-ar fi putut aparea dintr-o pana romana. Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei, al caror adept credincios marturisesc a fi. Pesemne ca noi, calugarii iri andezi, am tinut totdeauna la independenta in fapte si am propovaduit primii Invatatura Crestina pe multe meleaguri
Am a-ti spune o taina. Sunt foarte zdravan la trup si tocmai de asta cad adesea prada ispitirilor Diavolului (lat.) de pe continent si ne-am cucerit merite deosebite ridicand pretutindeni manastiri, in Burgundia si Frigia, Turingia si Alemania, ca bastioane ale credintei si ale misiunii.

Asta nu a impiedicat ca, inca din vechime, sa-I recunoastem drept cap al Bisericii pe episcopul din Lateran si sa vedem in el o faptura aproape divina, socotind cel mult locul Invierii Domnului mai sfant decat biserica Sfantu Petru. Se poate spune fara a minti, ca bisericile din Ierusalim, Efes si Antiohia sunt mai vechi decat cele romane si, daca Petru, al carui renume de nezdruncinat se asociaza in mod neplacut cu un anume cantat de cocos, a intemeiat Episcopatul Romei (el l-a intemeiat), atunci la fel se poate spune si despre comunitatea Antiohia. Dar aceste lucruri pot juca numai rol de observatii fugitive pe marginea adevarului, caci, in primul rand, Domnul si Mantuitorul nostru, asa cum se poate citi la Matei, de altfel numai la el, l-a numit pe Petru vasal al sau aici, pe pamant, acesta insa si-a transmis vicariatul episcopului roman, iar suprematia sa peste toate episcopatele lumii. In scrisorile papale si in protocoalele din vremuri vechi putem citi chiar cuvantarea pe care apostolul insusi a tinut-o la hirotonirea succesorului sau, a Papei Linus, ceea ce socotesc ca este un adevarat examen al credintei si o provocare a spiritului de a-si dovedi puterea si de a arata tot ce-i in stare sa creada.

In calitatea mea, mult mai modesta, de incarnare a spiritului povestirii, am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata odata cu mine drept cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri. Iar un semn al devotamentului meu fata de Roma este deja faptul ca port numele Clemens. De fapt, acasa ma cheama Morhold. Nu mi-a placut insa niciodata acest nume, pentru ca ma arata salbatic si pagan si, odata cu rasa, l-am imbracat pe cel al succesorului al treilea al lui Petru, astfel ca in tunica incinsa si scapular nu se mai afla un Morhold de rand, ci un mai rafinat Clemens s-a preschimbat si s-a implinit aici, si s-a intamplat ceea ce Sfantul Paul ad Ephesus numeste, cu o vorba asa de fericita, "invesmantarea unui om nou". Da, nu mai este trupul de carne care alerga de colo-colo in tunica acelui Morhold, ci este un trup bisericesc cel incins de cingulum, acum un trup spiritual - un trup deci, nu in asemenea masura incat spusele mele de mai inainte "se intrupeaza" ceva in mine, si anume spiritul povestirii, sa nu fi fost cu totul demne de a fi crezute. Nu prea imi place vorba "intrupare" deoarece vine de la trupul de carne dezbracat de mine impreuna cu numele de Morhold, si care oriunde si oricand ramane un domeniu al Satanei, capabil si dispus, din aceasta pricina, la grozavii, fata de care este de neinteles cum de nu se impotriveste.

Pe de alta parte, el este purtatorul sufletului si al ratiunii divine, fara de care acestea ar fi lipsite de temei, astfel incat trupul trebuie numit un rau necesar. Aceasta este aprecierea ce i se cuvine, alta mai acatarii nu merita, pentru cat este de nevoias si de necuviincios. Si cum ai putea oare, tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti (caci ea a mai fost povestita, chiar de mai multe ori, desi nu indeajuns), o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre tot ce este in stare sa faca trupul, fara sovaiala sau refuz - cum ai putea atunci sa mai fii tentat sa faci valva cum ca esti o intrupare!

Nu, fiindca adunandu-se in faptura mea monahiceasca, pe nume Clemens Irlandezul, spiritul povestirii si-a pastrat totusi, in mare masura, acea abstractie ce-l face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului si in acest sens voi da indata doua indicatii. In primul rand, se prea poate sa-i fi scapat cititorului acestui manuscris, dar este totusi demn de observat ca, intr-adevar, m-am ingrijit sa numesc locul unde ma aflu, anume in Sankt Gallen, la pupitrul lui Notker, dar nu am spus la care ceas, in al catelea an si veac dupa nasterea Mantuitorului nostru sed aici si acopar pergamentul cu scrisul meu marunt, ingrijit si impodobit. Pentru asta nu-i nici un punct de reper ferm, precum nu este nici numele Gozbert al abatelui nostru.

El se repeta prea adesea in acea epoca si se schimba cu multa usurinta, daca scormonesti dupa el, in Fridolin sau Hartmut. Intrebat in gluma ori rautacios daca eu insumi stiu in fond unde sunt, dar nu si cand, raspund prieteneste: aici nu este absolut nimic de stiut, deoarece, ca personificare a spiritului povestirii, ma bucur de acea abstractie despre care dau acum a doua indicatie.

Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa istorisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare. Dar este cu totul incert in ce limba scriu, daca in latina, franceza, germana, sau anglo-saxona si de altfel este totuna, caci daca scriu de pilda in tedesca, cum graiesc alemanii ce salasluiesc in Helvetia, maine apare pe hartie in brita si deci am scris o carte bretona. Nu sustin nicidecum ca as stapani toate limbile acestea, insa ele curg una-ntr-alta in scrisul meu si devin un singur tot, si anume Limba. Caci asa stau lucrurile cu spiritul povestirii, care este un spirit independent pana la abstractie, al carui instrument este Limba ca atare si in sine, Limba insasi, ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale. Ar fi si politeism, si paganism. Dumnezeu este spirit, iar peste limbi este Limba.

Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, indeobste, nu nutresc un respect exagerat. In aceasta privinta ma situez mai degraba in traditia Imparatului Carol, care n-a fost numai un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure. Aud, ce-i drept, spunandu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe langa care se ajunge in orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrangerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa incep:

Un print nomme Grimald a fost odat', Damblaua il lovi si rece fu pe dat'. Lasa in urma-i doi copii frumosi, Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi!  sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decat proza temeinic tocmita gramatical, in care voi prezenta de indata legenda mea plina de indurare si pe care os-o infatisez atat de pilduitor si de veridic, incat mai tarziu multi francezi, briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei. Acestea fiind zise, incep precum urmeaza.