Nascut in Bucuresti intr-o familie bilingva (tatal sau e compozitorul Anatol Vieru, mama lui — muzicologul de origine rusa Nina Vieru), Andrei Vieru se stabileste in 1988 la Paris, unde desfasoara o cariera de pianist. Discografia sa cuprinde Arta fugii, Variatiunile Goldberg, Clavecinul bine temperat de J.S. Bach, Tablouri dintr-o expozitie de Mussorgski, Sonata in si minor de Liszt, Variatiunile Diabelli de Beethoven etc. Isi face debutul literar in limba franceza in revista NRF, la care colaboreaza timp de cativa ani. Prima colectie de eseuri reunite in volumul Le gai Ecclésiaste apare la editura Seuil in 2007. Unul din criticii francezi il compara pe Vieru cu Cioran, intrebandu-se daca romanii nu sunt cumva „ultimii nostri mari prozatori“. In 2013 ii apare la Grasset al doilea volum, Éloge de la vanité, primit cu entuziasm de critica franceza. Comparandu-l cu Chamfort, Le Figaro il inscrie printre romanii din Paris „de la care francezii au avut ce sa invete“ (Cioran, Ionesco, Paul Celan…) iar revista Marianne afirma in privinta lui Vieru ca „nimeni nu mai indrazneste azi sa insulte atat de spiritual si cu atata finete mizeria umana“. Les Lettres Françaises il compara cu Mme du Deffand, iar Nouvel Observateur cu La Rochefoucauld.