"Un soi de CV, putin romantat M-am nascut in Romania, dupa cum spunea un cantec, acum 37 de ani. Aceasta varsta a inceput sa ma preocupe banuitor de mult in ultima vreme. O asociez si cu un soi de slabiciune a organismului, cu care nu m-am mai confruntat: dantura praf, durerile de oase inaintea ploilor de toamna, oboseala nefireasca dupa o noapte pierduta. Imbatranesc. Si ma incearca, probabil, posibil, penibil, criza barbatului, aceea de la 40 de ani. Ma gandesc ca multe dintre paginile acestei carti isi au radacinile, intentiile, bine ascunse si in acest fel de a vedea lucrurile. Pentru ca, nu stiu ce am, dar tot incerc sa-mi explic un lucru, sau altul, cu care ma chinui in viata. Am ajuns pisalog. Imi plictisesc prietenii cu discutii grave, ma obosesc pe mine insumi cu gramada de ganduri care nu imi dau pace. Si-atunci scriu. Si cant. Cuvantul si sunetul, doua mari bucurii pe care le-am avut in viata. Umbrite numai de existenta surzilor, pe care de multe ori ii vad, nefiresc de optimisti, undeva pe langa Armeneasca, atunci cand ma duc sa joc fotbal cu baietii. Am si prieteni cu care nu vorbesc depre carti. Fotbalistii astia. De fapt, mult timp mi-am ascuns indeletnicirea de a scrie. Ca pe un handicap fizic. Ca pe calcaiul lui Ahile. Pentru ca de sensibilitatea unui om se poate profita. De altfel, ea m-a incomodat la ceea ce numim adaptare sociala, asa ca locul meu de munca este unul aproape fictiv, cat sa imi justific existenta cotidiana, studiile mele au fost spulberate acum hat ani, printr-un abandon neasteptat din partea unui elev eminent, nunta mea a aratat ca inmormantarea lui Mozart. Am ajuns sa scriu carti, sa-mi fie publicate -- lucru de care si acum ma mir --, iar prin asta am inceput incet, incet sa ma bucur de micile minunatii pe care ni le serveste viata. Si am ajuns sa inteleg, punandu-mi ordine in ganduri, ca, de fapt, viata este un lucru frumos. Iar, asta, dupa ani si ani de zile, de-a lungul carora afirmasem ca nu este decat un cacat. Sau, mai banal, o curva." (Calin Torsan)