Georg Simmel (1 martie 1858 – 28 septembrie 1918) a fost unul din intemeietorii sociologiei germane si cei mai importanti filosofi neokantieni de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. El a pus bazele antipozitivismului sociologic plecand de la intrebarea „Ce este societatea?”, in replica la intrebarea lui Kant, „Ce este natura?”, si analizand in premiera individualitatea si fragmentarea sociala. Prin cultura, Simmel intelege „cultivarea indivizilor prin actiunea unor forme exterioare lui care s-au obiectivat de-a lungul istoriei”. Simmel discuta fenomenele sociale si culturale folosind termenii de „forme” si „continuturi” aflate intr-o relatie tranzitorie: forma devine continut si invers, in functie de context. Prin aceasta, el a anticipat modurile structuraliste de rationament din stiintele sociale. Prin studiile asupra metropolei, Simmel a intrat in istoria disciplinei ca precursor al sociologiei urbane, interactionismului simbolic si al analizei retelelor sociale. Apropiat lui Max Weber, Simmel a scris pe tema caracterului personal intr-o maniera ce aminteste de „tipul ideal” din sociologie. Cu toate acestea, el nu s-a supus rigorilor academice, abordand la modul filosofic subiecte precum emotia si iubirea romantica. Teoriile neopozitiviste ale lui Simmel si Weber aveau sa influenteze eclectica teorie critica a Scolli de la Frankfurt. Cele mai cunoscute lucrari ale lui Simmel sunt in zilele noastre: Probleme de filosofie a istoriei (1892); Filosofia banilor (1907); Metropola si viata mentala (1903); Sociologie (1908, incluzand Strainul, Demarcatia sociala, Sociologia simturilor, Sociologia spatiului si Despre proiectia spatiala a formelor sociale) si Probleme fundamentale de sociologie (1917). Simmel a scris totodata pe larg despre filosofia lui Schopenhauer si Nietzsche, iar, dintre lucrarile despre arta, se remarca studiul Rembrandt: Eseu de filosofie a artei, publicat in 1916.