Există cărți care îți atrag atenția de la titlu. Fiica de samurai e fix genul acela de poveste care mă face să mă opresc, să citesc descrierea și să mă gândesc: Oare cum o fi să crești într-o lume cu reguli vechi de sute de ani... și apoi să fii nevoit să o lași în urmă?

Etsu Inagaki Sugimoto nu e doar un personaj. E o femeie reală. O fiică de samurai crescută în Japonia tradițională, care ajunge să trăiască într-o lume total diferită — America de la începutul secolului XX.

Recunosc, mă fascinează contrastul dintre cele două lumi:
- pe de o parte, Japonia aceea frumoasă și rigidă, cu kimono-uri, ritualuri, respect și onoare.
- pe de altă parte, America directă, modernă, liberă, dar complet necunoscută pentru ea.

Mi se pare o poveste despre curaj, despre adaptare, despre feminitate într-un sens profund. Nu feminitatea perfectă din reviste. Ci aceea care învață să stea dreaptă între două lumi care o trag în direcții opuse.

Cred că Fiica de samurai nu este doar o carte despre o cultură diferită. Este o poveste despre orice om care, la un moment dat, se simte între - între cine a fost crescut să fie și cine devine. Între ce știe sigur și ce urmează să descopere.

Și mai cred ceva: că poveștile ca Fiica de samurai ne aduc aminte cât de puternici suntem, chiar și atunci când nu ne simțim așa. Că între lumea din care venim și lumea spre care mergem există mereu un spațiu de creștere, de răbdare, de descoperire. Și poate tocmai acolo, în locul acela fragil dintre trecut și viitor, ajungem să ne cunoaștem cel mai bine pe noi înșine.