Marina Costa este interesata, in primul rand, de poveste, pe care o spune cu o reala voluptate, suprapunand vocea auctoriala vocii naratorului intratextual, un narator creditabil prin respectarea conventiei veridicitatii si a verosimilitatii. Povestea este plina de peripetii, de aventuri, cu bine intretinuta tehnica a suspansului, intr-o proiectie atinsa de romantism, cu surprize epice tinand de impredictibilitatea destinului si de motivul omului ca jucarie a sortii.
Scriitoarea alege sa nareze din perspectiva unui personaj reflector al autorului, contemporan cu evenimentele, implicat profund in toate momentele subiectului. Este o modalitate tehnica prin care oralitatea, relevata in adresarea directa catre cititor, devine o componenta importanta a naratiunii, trimitand la arhetipul povestii, care-i implica deopotriva pe povestitor si pe ascultator.