Cred ca s-ar cuveni sa il vedem mai des pe Andrei Novac prin diversele "clasamente” ale poeziei noi, ca si pe afisul galelor de lecturi colective. prin inchisori si prin libertate ne livreaza un poet puternic, cu miza si cu personalitate. Sunt, in aceasta culegere, foarte multe versuri care se retin si nu putine poezii in care Andrei Novac arata ca poseda ceva foarte rar in generatia sa literara. Si anume, viziune.

 

 

 

Se observa cu usurinta ca Novac e un autor deja format, fara bajbaielile adolescentei literare si fara diletantismele veleitarilor de orice varsta. Poemele lui sunt in general scurte si concentrate, reflectia fiind incorporata in versurile ca atare, dar nu intr-un mod manifest. Surpriza de a-l citi este placuta, intrucat a scrie o poezie reflexiva fara note discordant-intelectualiste si fara retorism nu e un exercitiu la indemana oricui.

 

 

 

Intensitatea lirica a asumarii statutului de literat (de exceptie a rostirii) nu il asaza pe Andrei Novac sub semnul unei generatii sau promotii literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite.

 

 

Poezia lui Andrei Novac se intoarce mai degraba catre sine, dar e bine, foarte bine ca, involuntar, ajunge la ceilalti, bumerang invers si intelept. Singura primejdie care il paste este prea devremea lui maturitate, prea devremea lui arta explicita, dar noroc ca nici acest obiectiv nu-l reuseste pe deplin, lasandu-l pe cititor (atat pe cel avizat, cat si pe cel mai putin avizat) intr-o placuta confuzie.