CHARLES BAUDELAIRE, parintele modernitatii poetice europene, s-a nascut la Paris pe 9 aprilie 1821. Pe langa cele doua volume de poeme aparute in timpul vietii lui, Les Fleurs du Mal (1857) si Les Paradis artificiels (1860), si volumele postume Le Spleen de Paris: Petits poèmes en prose (1869) si Journaux intimes (1887), a publicat numeroase cronici muzicale si de arta plastica, articole de critica literara si reflectii despre scriitori contemporani. Critica din epoca i-a intampinat insa cu rezerva si uneori chiar cu aversiune scrierile, care sfideaza morala si cutumele sociale ale vremii, introducand o noua sensibilitate si o noua estetica. Principalele coordonate ale poeziei lui – romantismul intunecat, valorificarea uratului si raului, cautarea corespondentelor, simbolul si sugestia in transpunerea lumii prin limbajul poetic, supranaturalismul, dandysmul, complexul poetului damnat, spleenul, explorarea paradisurilor artificiale – vor fi si miezul marii poezii a secolului XX. Primele insemnari cu titlul Fusées. Suggestions (Rachete. Sugestii) dateaza din 1855, iar primele „note“ pentru Mon cœur mis à nu (Inima mea dezvaluita), din 1859, ambele titluri fiind inspirate cel mai probabil de unele reflectii din Marginalia lui Edgar Allan Poe (care i-a fost cel mai apropiat model literar si uman si pe care, traducandu-l in franceza si dedicandu-i ample studii critice, l-a facut cunoscut publicului european). Din corespondenta lui Baudelaire reiese limpede ca intentiona sa dea acestor pagini forma unor opere incheiate si ca le destina publicarii: Inima mea dezvaluita trebuia sa devina „o mare carte despre mine insumi“, „o carte cu naduf“ in care „am sa-mi adun toate maniile“. Dar au fost ordonate si reunite in volum abia la douazeci de ani dupa moartea lui, sub titlul Jurnale intime. Sunt texte cu un caracter fragmentar si eteroclit, majoritatea extrem de scurte, iar multe au forma de aforisme sau de schite pentru viitoare proiecte. Ele contin insa idei esentiale ale esteticii baudelairiene, despre arta (muzica, pictura, teatru), rolul artistului in lume si in societate, politica, geniu, inspiratie si munca, religie si Dumnezeu, dragoste, feminitate etc. Jurnalele intime pot fi considerate de aceea o autentica si curajoasa autobiografie, un ghid de „conduita, morala si metoda“ atat in viata, cat si in literatura al unui spirit nonconformist si vizionar, care si-a dorit sa ramana mereu „strain lumii si idolilor ei“, asumandu-si in acelasi timp pretul acestei „impertinente“: critici, respingere, datorii, depresii, boala si in cele din urma moartea, la doar 46 de ani.